„30 de ani de libertate”

 

În anul 1989 descendenții clasei politice comuniste preiau puterea, iar adevărații martiri ai regimului totalitar sunt marginalizați. Asistăm astăzi la un alt val de oameni noi care iau în derâdere ororile comunismului și drama milioanelor de victime ale Gulagului, iar istoria sinistrului experiment de reeducare de la Pitești este rescrisă.

„După 30 de ani” este o perioadă în care poporul român ar fi trebuit să ajungă la o anumită stabilitate. Dar oare, în ce măsură societatea corespunde exigențelor democrației și abandonează paradigma comunistă? Aceasta este întrebarea la care au încercat să răspundă Dl. Mihail Neamțu și Dl. Adrian Papahagi, sutelor de tineri adunați în București pe 1 noiembrie.

Profesorul clujean a început prelegerea făcând o paralelă între Brunhilde Pomsel, secretara lui Goebbels care, ca funcționară a aparatului represiv, a preferat să întoarcă capul de la ororile ce aveau loc „sub ochii ei” și Elisabeta Rizea care a trecut prin torturi inimaginabile… fără să trădeze. În fiecare situație din viața noastră putem să alegem și noi, fie să nu ne pese și să întoarcem capul sau să ne asumăm responsabil viața. Din păcate, omul contemporan, spre deosebire de cel antic, nu mai cugetă la lucrurile cu adevărat esențiale și pline de sens: bine și rău, viață și moarte. De asemenea, observă Profesorul, comunismul nu poate fi descifrat decât în cheie teologică. Beneficiind de amnezia, ignoranța și nepăsarea noastră, „utopismul comunist este pe cale să se reîntrupeze” cu același deziderat, al formării omului nou prin noi experimente: redefinirea umanului, genului, sexului. Ni se propun noi forme de conformism intelectual, iar forme de expresie și de gândire sunt cenzurate pentru ca, în final, să se poate instaura un nou totalitarism.

La final Dl. Papahagi trage un semnal de alarmă. Amintindu-ne de ura comuniștilor față de Biserică și preoți, se arată extrem de îngrijorat de revenirea acesteia în spațiul public. Utopiile vor să creeze un om nou, iar credința a fost mereu principalul obstacol.

Dl. Mihai Neamțu preia cuvântul în partea a doua a evenimentului și ne amintește cum comunismul a atentat la Vocea Libertății și, în final, la viața noastră. Plecând de la cazul lui Dimitri Șostakovici, celebrul compozitor rus, schițează drama interioară a unui artist sub dictatură. El cade examenul marxismului și refuză ca partitura sa să alimenteze ideologia Partidului , dar este pus să aleagă între iubire și iubirea de putere. Din păcate, presiunea morală s-a dovedit a fi de cele mai multe ori o armă mult mai eficientă decât lichidările fizice. Abuzul mental este calea cea mai eficientă prin care regimul comunist a atras de partea sa artiștii. Aceeași presiune pe care o regăsim și astăzi manifestându-se sub forma corectitudinii politice. În astfel de situații apare o tensiune puternică în interiorul persoanei umane: între suflet și lume, interior și exterior. Șostakovici a cedat… dar muzica sa n-a slujit cauzei comuniste aliniindu-și notele curentului ideologic, ci artistul își transformă durerea interioară în simfonie, una care prezintă coșmarul din Rusia și transcende astfel către posteritate.

Mesajul profund trimis de cei doi intelectuali a fost în egală măsură întărit de prezența mare a tinerilor care ne dau nădejde că o parte a poporului român este încă în stare de trezvie și nu a fost contaminat de marxismul cultural.