Atât. Cer.

Nimic. Nimic nu are sens. Caut sensul necontenit, neobosit, frenetic. Tot ce găsesc însă e o lume absurdă, confuză. Nu găsesc sensul deoarece nu cred cu adevarat că acesta se poate revela. Ce amatorie din partea mea. Să admit că nu există sens, dar eu să ofer totuși un sens cuvintelor mele. Dar oare? Dacă nici acestea nu fac nici-un… ee las-o baltă. Plec de nicăieri și ajung nicaieri. Ciclic. Sunt un amator. La ce-mi trebuie mie să mă gandesc la toate astea. Măcar de-ar fi și îmbârligăturile astea din capul meu ceva mai elaborate. Mai… nu stiu… estetice…. Hah! Auzi, estetice. Dar până la urmă esteticul ce e? Doar frumosul, simetricul, ordonatul e astfel atunci când e raportat la un etalon. La ceva. Daca aș exista doar eu, aș fi frumos sau urât? Aș fi doar eu, fără însușiri. Nimeni nu ar exista să-mi spună cum sunt. Iar eu nu pot să mă auto-declar ceva fără raportare. Iar asta înseamnă că nu aș auto-declara nimic despre mine, fiindcă nu ar avea valoare. Atunci nu aș mai face auto-declarații. Deci aș ignora propria-mi existență. Sau poate aleg să le fac, chiar lipsite de noimă cum sunt, ca să nu înebunesc. Hah, păi cum să înebunesc daca sunt singurul exponent existent? Doar nu pot avea însușiri. Aș fi nimic. Nimeni! Dar slavă cerului, nu sunt singur pe lumea asta. Deși ma simt astfel adesea…

– Dragul meu, de ce te frămânți?

– Huh? Ah, mă gandeam și eu la verzi și uscate. Cine ești mai exact?

– Te-am auzit spunând slavă cerului. 

– Da, e o expresie automată.

– Ce crezi despre cer?

– Despre cer?

– Cum ai descrie cerul, scurt.

– Imens, superior, misterios…

– De nepătruns?

– Nu chiar. Omul a reușit să îl transceadă. Cel puțin pe acesta, cel albastru.

– Și ce a descoperit dincolo?

– Oh, un cer și mai imens, care se pare că face parte dintr-o infinitate de conglomerații de alte ceruri. Spun infinitate fiindcă al nostru e atât de mic, încât celălalte îl pot face uitat pe acesta într-o clipită.

– Și totuși, tu ești parte dintr-o lume. Lumea cerului albastru. Exiști, trăiești, raționezi, percepi, simți. 

– Da, sunt conștient. Însă deși lucrurile pot face sens temporar, nu le văd rostul pentru totdeauna…

– Crezi cumva ca vei fi pentru totdeauna, pentru a vedea cum se desfășoară?

– Nu știu. Cum pot știi așa ceva? Aș vrea sa fiu pentru totdeauna, însă doar dacă aflu sensul permanent. Altfel, din nou, nu vad rostul.

– Cu alte cuvinte, îmi spui că dorești să exiști în permanență, de mană cu sensul. Altminteri, daca nu-l găsești, poți la fel de bine să nu mai exiști deloc. 

– Ei, refuz să merg atât de departe. Deși ai vazut prea bine că pot. Dacă mi s-ar spune: nu există sens, adio, aș fi foarte tulburat, dar parcă tot nu aș cuteza să renunț. Ar fi prea greu de acceptat. Și lipsit de sens. Păi cum, să fi apărut pe aici doar din inerție? O geneză a genezei tot trebuie să existe măcar, sub acest cer albastru, cel puțin.

– Geneză zici? Să înțeleg atunci că trebuie să existe și un sfârșit?

– Lumea de sub cerul albastru ar spune da. E îndeajuns sa mă uit în jur. Toate se nasc și mor. Pentru conglomerația de mai sus însă, nu mă pot pronunța. 

– Așadar, e un mister. Interesant e că așa ai spus și despre cerul albastru.

– Da… fiindcă deși a fost străpuns și descoperit, rămâne misterul apariției sale. Și misterul de care dai după el… E precum cunoașterea: când crezi că descoperi ceva, dai de și mai multe necunoscute. Ca să ajungi la cunoașterea necunoașterii, trebuie întâi să cunoști ceva. Pentru noi, acel ceva e cerul albastru.

– Un cer spre care privești adesea, aparent. Adori priveliștea celeastă.

– E locul spre care mă uit când caut sens, creativitate, profunzime, viziune, recunoștință…

– Recunoștintă?

– Da. Mă bucur că traiesc. Așa-mi găsesc și exprim recunoștința, contemplând cerul.

– Un automatism?

– Oh nu. Adică, nu chiar. Posibil să o fac și inconștient. Nu-mi pot imagina existența fără cer.

– Dar îți poți imagina cerul fără existență?

– A mea? Ce existență?

– Orice există sub acesta.

– Nu tocmai. Nu ar mai fi cer dacă nu ar avea ce să acopere.

– Dar presupunând că ar exista cerul, fără nimic sub el…

– Nu s-ar numi astfel. Nu ar avea identitate.

– Iar dacă cerul nu ar exista, pe când tu da, ai avea identitate, fără cer deasupra?

– Dar cum sa exist fără cer?

– Să zicem că deasupra se află vidul.

– Imposibil. Și conglomerația de mai sus?

– Nu există nici ea.

– Ar fi o nebunie. Și dacă aș avea vreo identitate, la ce mi-ar folosi când vidul se perindă pe deasupra creștetului meu.

– Să spunem că dispui și de sensul mult râvnit. Iar vidul e deasupra. Ai identitate?

– Probabil… din moment ce aș cunoaște sensul. Doar că atunci unde s-ar petrece veșnicia? Ea nu poate fi limitată de vid. Veșnicia e prin definiție infinită. Pe când aici ar fi vorba de o infinitate alterată de vid. Pot cele două coexista?

– Dragul meu, poate exista gandul veșniciei pus în tine, cu cel al lipsei de sens?

– Nu mi-ai spus cine ești.

– Sensul. Îl găsești continuând să privești spre cer. Atât. Cer.

+