Creștinismul redus la esențe – partea a III-a

 

Cea de-a treia Carte se concentrează asupra conduitei creștine. Pentru a vorbi despre acest aspect, Lewis abordează problema moralității din perspectiva a trei tipuri de relații: aceea dintre indivizi, prin corectitudine și armonie. Relația cu sine, armonia dinlăuntrul individului și relația cu Cel ce l-a creat. Tot în prima parte a capitolului, autorul se exprimă și asupra unor aspecte legate de castitate și căsătorie, iertare, umilință sau mândrie, pe aceasta din urmă, considerând-o a fi „păcatul cel mare”, sursa principală pentru toate celorlalte vicii.

Apoi autorul merge mai în profunzime și oferă un spațiu generos descrierii calităților pe care trebuie să le aibă credincioșii și a modului în care ei le pot dobândi afirmând că  „Uneori, singura cale de a dobândi o calitate este să începi să te porți ca şi cum ai avea-o deja”. Lewis numește calitățile acestea virtuți și le încadrează în două categorii: virtuți cardinale, valabile pentru toți oamenii, și virtuți teologice, valabile doar pentru creștini. Virtuțile cardinale sunt: prudența, cumpătarea, justiția și curajul. Cele teologice sunt dragostea, nădejdea și credința. Dragostea creștină este o chestiune de voință, nu e sentimentalism și nici afecțiune. Speranța este așteptarea vieții viitoare, dar nu ca o formă de evadare, ci ca un lucru pe care noi trebuie să ni-l dorim. Noi trebuie să ne dorim cerul, ca pe o dorință neîmplinită, deoarece dacă dorințele noastre nu pot fi satisfăcute în această lume, înseamnă că ele vin din altă lume. Credința este arta de a rămâne lângă lucrurile pe care rațiunea le-a acceptat cândva, de a fi statornic, în ciuda emoțiilor schimbătoare. Virtutea credinței ne învață să ne controlăm stările sufletești când ele ies din linie cu ajutorul unor practici care să ne dezvolte deprinderea de a crede: rugăciunea, citirea Bibliei și mersul la biserică.

Ultima Carte, cea de-a patra, încearcă să ne faciliteze înțelegerea doctrinei Trinității, intitulându-se, Dincolo de personalitate: sau primi pași în doctrina Trinității. Pentru autor, doctrinele reprezintă hărți ce se bazează pe experiențele oamenilor care l-au întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu. Iar hărțile acestea trebuie folosite pentru a ne ajuta să nu avem idei greșite despre El. Atunci când vorbește despre Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, C. S. Lewis face distincția între conceptul de „a fi născut” din Dumnezeu și cel de „a fi făcut” de Dumnezeu. La fel după cum afirmă și Crezul de la Niceea (325), Iisus a fost născut din Dumnezeu. În schimb, lumea și oamenii au fost făcuți de Dumnezeu. Ceea ce naște Dumnezeu este Dumnezeu, ceea ce creează Dumnezeu nu este Dumnezeu. Oamenii, creați sunt doar asemănători Lui, nu sunt încă fii. Dar  Biblia ne învață că religia creștină, diferită de oricare alta, se bazează pe jertfa lui Iisus Hristos, Fiul, care ne oferă oamenilor mântuire și dreptul de a deveni, la rândul lor, fii ai Tatălui.

Lewis merge apoi mai departe și ne prezintă doctrina legată de Trinitate. Trinitatea este formată din trei Persoane. Prima este Tatăl.  Iisus, fiind născut din Dumnezeu, este Dumnezeu și, prin urmare, având aceeași natură cu El, este a doua Persoană a Trinității. A treia este Duhul Sfânt sau Spiritul lui Dumnezeu pe care El ni l-a trimis pentru a putea răspândi în noi acea „infecție bună”, după cum o numește autorul, care ne va ajuta să devenim fiii Săi.

Ce trebuie să facem, noi oameni,  după  ce am  înțeles cine este Dumnezeu și ce a făcut El pentru noi? În primul rând, trebuie să ne punem în postura unor fii de Dumnezeu. Să ne comportăm într-un anume fel astfel încât, cu ajutorul Lui, să devenim asemenea Lui. Să renunțăm la eu-l nostru pentru a ne desăvârși în Hristos care ne va da o nouă personalitate: „Dăruiește-te pe tine însuți și vei găsi adevăratul eu. Pierde-ți viața și o vei salva. Supune-te la moarte și vei găsi viața veșnicia. Nu reține nimic din tine. Privește la Hristos, nu la tine și îl vei găsi pe El, iar împreună cu el vei găsi toate celelalte lucruri.”[1]

Prin această carte Lewis a dorit să înfățișeze un minunat adevăr, atât celor credincioși, cât și acelor necredincioși, dar poate căutători. Oameni încă rămași în acel hol pe care l-a amintit la început, și anume că: „Lumea aceasta este atelierul unui mare sculptor. Noi suntem statuile și se zvonește, că prin atelier că într-o zi unele dintre noi vor căpăta viață”.[2]

[1] Ibidem, p. 155.

[2] Ibidem, p. 111.

+