Creștinismul redus la esențe – partea I

 

Creștinismul redus la esențe, este cartea cea mai cunoscută a lui C. S. Lewis (1898-1963), scriitorul britanic considerat a fi cel mai important apărător al credinței creștine a secolului al XX-lea.

Temele pe care le conține acest volum fuseseră făcute cunoscute publicului, anterior publicării acestei cărți, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin intermediul unor emisiuni radiofonice, la BBC, când Lewis încercase să prezinte doctrina creștină, într-o manieră accesibilă ascultătorilor. Buna primire a emisiunilor din partea publicului, l-au determinat pe autor să le transpună pe hârtie, mai întâi sub forma a trei pamflete separate: Pledoarie pentru creștinism (1942), Comportare creștină (1943) și Dincolo de personalitate (1945). Mai apoi, în anul 1952, el le-a integrat într-o lucrare unitară, cu un titlu provocator: Mere Christianity (tradus în română Creștinismul redus la esențe, sau în edițiile mai noi, Creștinism, pur și simplu)  de care astăzi ne putem bucura și noi. Sursa alegerii titlului provine din scrierile scriitorului creștin Richard Baxter (1615-1691), care în plină epocă a controverselor religioase se afirmase pentru un creștinism elementar, creștinism pur și simplu.[1]

Atât titlul, cât și întregul volumul ne fac să remarcăm faptul că  intenția lui Lewis a fost aceea să prezente credințele fundamentale ale creștinismului, nu dintr-o perspectivă strict confesională, cum am putea fi tentați să credem, ci să se concentreze asupra acelui „enorm teritoriu comun” tuturor confesiunilor creștine, la care ne putem întoarce mereu. Pentru a găsi esența creștinismului, autorul ne propune, la fel ca și în alte cărți ale sale, să ne folosim de alegorie și de imaginație. Astfel, el ne îndeamnă să ne imaginăm creștinismul ca un hol din care se deschid mai multe uși spre diverse camere, ipostazele confesionale. Cei care așteaptă în hol, se vor decide la un moment dat să deschidă o ușă și să intre într-o anumită cameră, însă toți, indiferent de camera în care au intrat, trebuie să respecte regulile întregii case și sunt sfătuiți să se poarte cu bunătate față de cei din celelalte încăperi sau față de cei ce sunt încă pe hol.[2]

Din punct de vedere structural volumul este împărțit în patru cărți ce conțin, la rândul lor, scurte capitole prin intermediul cărora pornind de la de la lucruri generale, vom ajunge spre cele particulare și de profunzime care ne vor ajută să înțelegem care e esența creștinismului.

În prima Carte, intitulată, Binele și răul ca indicii la semnificația universului, ajutându-se de analogia făcută cu legile fizicii, care guvernează orice lucru, Lewis ne expune ideea că fiecare om, credincios sau nu, se comportă într-un anumit fel, prin urmare fiind și el guvernat de o lege, numită de autor Legea Naturii Umane. Însă  spre deosebire de legile fizice, față de care trebuie să se supună toate lucrurile, omul poate alege să nu se supună acelei legi.[3] Legea Naturii Umane este, deci, specifică omului. I se face cunoscută prin ea însăși, deoarece fiecare om cunoaște binele și răul. Ea se referă la  ceea ce ar trebui să facă oamenii, nu la ceea ce fac cu adevărat. Modul în care omul se supune sau nu, Legii Naturii Umane, îi determină acestuia temelia propriului sistem de gândire și a felului în care el se raportează la universul despre care s-a întrebat mereu cum a ajuns să existe. Cu privire la apariția universului, s-au conturat mai multe concepții. Mai întâi, o avem pe cea materialistă care susține că natura și spațiul există prin sine, dintotdeauna. Apoi, avem concepția religioasă care se referă la faptul că în spatele universului există ceva conștient, similar gândirii, și că acel Ceva a creat Universul. Pe lângă acestea, mai există încă o concepție filozofică, intermediară celor două, deja amintite. Ea susține că viața a evoluat de la formele cele mai simple până la om ca urmare a Elanului Vital sau a Evoluționismului Creator și nu presupune niciun fel de consecințe pentru om.

Dacă în spatele universului se află o putere, ea nu se poate face cunoscută ființelor înzestrate cu gândire decât în interiorul lor, sub forma unei influențe ce încearcă să le facă să se comporte într-un anumit mod, le îndeamnă să facă binele sau le face să se simtă stingherite când fac răul.[4] Prin Legea Naturii Umane, numită de Lewis și conduita decentă sau lege morală, ne dăm seama că ceva sau cineva acționează asupra oamenilor. Observăm totodată că, pentru a susține această idee, Lewis nu pornește de la premise exclusiv creștine și că nu-l numește pe acel Cineva care a creat universul, ca fiind Dumnezeu. Ni se dau doar niște „indicii” care puse împreună cu elemente ale experienței umane, ne vor conduce înspre Dumnezeu. Aflăm treptat că îndărătul Legii se găsește de fapt Dumnezeu, iar vocea Lui este un ecou, un „indiciu” în ființa umană: „Creștinismul le spune oamenilor să se căiască și le promite iertarea. El nu are ce să le spună celor care nu știu că au făcut ceva de care trebuie să se căiască și nu simt că are nevoie de iertare. [5] Doar când ne dăm seama de acest fapt, atunci începe creștinismul să prindă contur și aibă sens pentru noi.

[1] McGrath, Alister, C. S. Lewis. O viață, Editura Neword Press, Arad, 2015, p. 234-255.

[2] C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, 1987, p. 2.

[3] Ibidem, p. 4.

[4] Ibidem, p. 187.

[5] Ibidem, p. 2.

+