„Creștinul în cetate” – o carte de Adrian Papahagi

V-ați întrebat vreodată care sunt fundamentele care stau la baza identitații noastre culturale? Ei bine, civilizația iudeo-creștină și civilizația romano-elenistică sunt cele responsabile. Altfel spus, religia creștină și filosofia. Conceptele abordate în această recenzie derivă din ambele (îndeosebi din creștinism). Vom afla așadar ce presupune meritul, egalitatea, educația, religia, Biserica, Uniunea Europeană, memoria anticomunistă și patrimoniul, concepte trecute prin filtrul creștin-democrației, explicate și redate coerent de către filologul și intelectualul român, profesorul Adrian Papahagi.

Ce implicație are un fundament creștin privind bunul mers al lucrurilor, într-o societate în care secularizarea devine din ce în ce mai răspândită? Haideți să descoperim împreună!

Întâi de toate, ce este creștin-democrația? Este o doctrină politică situată, în linii mari, în centru, ca orientare, fiind “antiprogresistă , opunându-se filozofiei socialismului și liberalismului, ceea ce o apropie de o atitudine conservatoare”, totodată aducând și elemente noi în politică,  precum morala creștină, de pildă. De ce sintagma nu poate fi compusă doar din termenul “creștină” si are nevoie si de termenul “democrație”? Deoarece “creștinul nu poate fi decât democrat, fiindcă prețuiește libertatea și își iubește semenii”. La urma urmelor, democrația își are originea în Europa creștină (alături de dreptul roman și mesianismul iudaic), valorile sale fundamentale “libertate, egalitate și  fraternitate” (deviza națională a Franței, apărută în timpul revoluției franceze, 1789), derivând din demnitatea umană, conform spuselor lui Papahagi, demnitatea persoanei provenind “din dumnezeirea fiecăruia dintre noi”, noi fiind creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Așadar, acum știm că democrația are origini creștine. În ciuda anumitor critici aduse asupra-i, rămâne cel mai plauzibil model de organizare statală, al zilelor noastre. La fel, identitatea europeană se regăsește în creștinism, iar în pofida relativizării valorilor, este indicat să rămânem  filo-europeni, alternativele naționalismului exacerbat ori a filo-rusismului fiind ireconciliabile cu bunul simț al “creștinului in cetate”.

În creștin-democrație, spre deosebire de egalitarismul comunist, se promovează performanța individuală, se recunoaște meritul și efortul personal. Din nefericire, comunismul a promovat mai degrabă “cârdășia nemernicilor” sau nomenclatura, adică pseudo-elite formate pe bază de nepotism și interese. Cat despre egalitarism, da, a existat egalitatea în a primi rații ca restul, în a fi bombardat constant de propagandă și de media aservită, la fel ca ceilalți, în a fi cenzurat și mințit, manipulat și îngrădit, după cum și ai tăi compatrioți erau.

Comunismul a fost cu adevărat un regim perfid, traumatizant, a cărui umbră dăinuiește  și astăzi. Cu toate acestea, memoria anticomunistă trebuie să rămână vie, după cum autorul sugerează, “altminteri, amnezia si indiferența pot conduce la un nou dezastru, iar totalitarismul se poate întoarce sub avataruri insidioase”.

Acum că avem ca reper trecutul recent, din care suntem obligați să învățăm, ce presupune, totuși, egalitatea? Papahagi sintetizează atât de bine acest concept, încât trebuie doar să îl citez: “Egalitatea oamenilor nu este sinonimă cu indistincția, ci înseamnă egala demnitate în fața lui Dumnezeu. De aici preceptul de bază al democrației: toți oamenii, indiferent de rasă, sex, avere sau rang, au drepturi egale în fața legii. Toți au dreptul să participe la viață publică, să li se reprezinte interesele, să aleagă și să fie aleși”. Aceasta este esența conceptului, și nu ineficienta idee nivelatoare, propagată de comunism. Oamenii sunt diferiți, unii sunt mai înzestrați decât ceilalți, “unii se nasc în familii iubitoare, alții orfani”, unii sunt mai performanți decât ceilalți și deci, trebuie răsplătiți după meritul lor. Iar fiindcă veni din nou vorba de merit, filologul ne oferă ca exemplu pilda talanților, a darurilor diferite primite, specificând că “meritul nu constă în darul inaugural, ci în înmulțirea talanților sau talentelor. În efort, în voință, în studiu, în caracter”.

Bineînțeles, aceste alternative și indicații oferite de carte, în detrimentul ideologiilor stângiste ori extremiste, sunt dificile de înțeles fără a avea educație umanistă sau cultură civică. Papahagi sesizează nevoia încurajării educației umaniste, adică cea axată pe limbă, religie, cultură, istorie și gând, deoarece acestea educă tinerii înspre perpetuarea civilizației și susținerea democrației. Cât despre celălalt tip de educație, cea științifică, ea “conduce spre inovația materială, spre bunăstare, dar nu antrenează decât tangențial virtuțile umane”. Nu că nu ar fi nevoie de acest tip de educație, ci, dacă tinerii sunt mereu încurajați înspre cerințele pieței, există pericolul dezumanizării și creării “omului-funcție”. În orice caz, în timp ce mai toată lumea aderă la aceste modele de educație teoretică, deprinderea meseriilor e pe cale de dispariție, ne avertizează autorul, specificând că școlile de meserii ar trebui reînnoite, iar munca manuală, “la fel de nobilă și utilă precum activitatea intelectuală”, revalorizată, mai ales pentru a evita creșterea șomajului sau a asistențialismului.

Educația suferă în țara noastră, ca dovadă având instabilitatea ministerului cu pricina. Dar ce e și mai trist, ține de mentalitatea oamenilor care, invocând argumente insuficiente, au dorit, dacă nu chiar eradicarea religiei ca disciplină, diminuarea importanței ei, astfel încât părinții să decidă în detrimentul copiilor (minori), dacă aceștia să frecventeze sau nu ora de religie. Nu este oare aceasta o formă de ipocrizie? Adrian  Papahagi aduce o serie de argumente bine elaborate, care demonstrează importanța religiei în școli (sau chiar ca și cultură proprie), precum și lipsa de sens și judecată de care dau dovadă detractorii ei. Filologul se întreabă de ce un părinte își poate exercita discernământul în locul copilului. Ce se întâmplă dacă părintele e necredincios iar copilul credincios? Sau cum e în Franța, spre exemplu, unde mulți părinți musulmani consideră ora de sport (innot) ca fiind impudică? Ar trebui să lăsăm și sportul la latitudinea părinților? Dar dacă într-o clasă se află o etnie minoritară, spre exemplu turci, ai căror părinți s-ar simți ofensați de istoria bătăliilor antiotomane? Lăsăm și istoria la decizia părinților? (Sigur, alternativa în care copilul ar decide e la fel de ineficienta. Statul, la fel cum face și în cazul celorlalte materii, trebuie să decidă în privința obligativitații orei de religie). În fine, ni se spune că argumentul cel mai utilizat împotriva religiei este referitor la discriminarea părinților agnostici sau care practică o religie necreștină. Dar, mergând mai departe cu discriminările, nu e oare la fel de deranjantă, pentru acel necreștin, prezența bisericilor în centrele orașelor? Ar trebui demolate, urmând exemplul lui Ceaușescu?

Acestea au reprezentat doar o serie din argumentele (multe fiind formulate sub forma unor întrebări retorice) pe care autorul cărții le aduce pentru a demonstra absurditatea perspectivei sceptice cu privire la ora de religie. Iar în ceea ce privește relevanța religei ca și conținut, ei bine, aceasta iți cultiva inclusiv cultura proprie,  trebuind ori să fii prea comod, ori să alegi să rămâi ignorant, dacă nu îți e stârnita curiozitatea în a afla ce au de spus evangheliile, decalogul, piledele lui Iisus, care, daca nu te îmbogățesc spiritual sau etic, cel puțin îți extind gradul de cultură generală. Altfel spus, este evident că nimeni nu are nimic de pierdut studiind religia, iar acestă ipocrizie discriminatorie ar trebui să înceteze. “Ea (religia) nu trebuie să fie mai supărătoare pentru un ateu decât legendele Olimpului pentru un creștin!”.

Acestea fiind spuse, se cunoaște că educația începe în primul rand acasă, în  familie, părinții fiind primii profesori, primele modele. Dar mai există o entitate generatoare de valori si principii care te ajută să îți ghidezi viața. Aceasta reprezintă sufletul unui stat, sau cel puțin ar trebui să reprezinte, fiind cea mai complexă instituție, “prin natura sa divino-umană”: Biserica.

Instituția bisericească este, în viziune creștin-democratică, un corp intermediar între stat și individ, ceea ce înseamnă că cetățeanul poate adera, pe lângă propria-i familie sau alte organizații intermediare, la corpul bisericesc care, deși se află în stat, este autonom, conducându-se după propriile-i reguli, evitând astfel imixtiunea lui în actul guvernării precum și ingerința (amestecarea) statului în treburile sale. Acestă organizare este considerată pozitivă, deoarece are ca rol, cum de astfel au și celelalte corpuri intermediare, protejarea individului împotriva “statului-leviatan, impersonal, birocratic și rece”. Cat despre “cei ce vor sa le distrugă (corpurile intermediare), pretextând ca o fac pentru a elibera individul” nu fac decât să  “paveaze calea servituții”.

Biserica își desfășoară activitatea cu mult timp înaintea oricăror forme politice existente, asta dovedind trăinicia și utilitatea ei. Bineînțeles, activitate soldată atat cu succese cât și cu insuccese, clerul fiind format din oameni și nu divinități, dar importantă este și rămâne menirea acestei instituții, și anume aceea de a oferi un cadru de învățătură, de ajutor și refugiu (multe centre de ajutorare și instituții caritative s-au construit cu banii bisericilor), de comuniune frățească si duhovnicească.

Biserica trebuie protejată și susținută. Fiind casa lui Dumnezeu ea nu va cădea în întregime niciodată. “Scindată confesional și instituțional din cauza nevredniciei omenești, ea rămâne una, sfântă, sobornicească și apostilocă întru Iisus Hristos”.

În încheiere nu îmi rămâne altceva de făcut decât să-l citez din nou pe autor, cuprinzând aici, în subiectul aferent patrimoniului, rezumarea ideilor expuse în precedentele paragrafe:

“Creștin-democrația cultivă tradiția fiindcă religia este, prin chiar etimologia cuvântului, legătura cu trecutul. Nu doar zidurile, ci spiritul pe care îl transmit contează pentru o națiune care vrea să aibă un chip, o identitate. Acest spirit trăiește în credință, în limbă, în cultură, în artă. Toate acestea constituie patrimoniul material și imaterial al neamului. Nu e destul să-l conservam, mort, în muzee, ci se cere să-l menținem în viață prin școală, prin cultură, prin Biserică. Progresul tehnologic și confortul material sunt utile, dar ele nu trebuie să sporească în detrimentul patrimoniului material și imaterial.

Creștin-democrația, respectuoasă față de tradiție, caută să păstreze vie această moștenire. Nu credem într-un învățământ centrat exclusiv pe competențe, sincronizat cu piața muncii, dar rupt de sufletul național. Limba, literatura, istoria, credința sunt vitale pentru identitatea națiunii, așa cum chimia sau informatica sunt importante pentru prosperitatea ei. Vrem un învățământ umanist puternic, fără complexe provinciale, nationaliste, paseiste, dar respectuos cu tradiția. La rândul ei, credința nu poate fi izgonită din cetate, ea face parte din febra națională; Biserica își are locul ei central – nu doar duh, ci și formă artistică și etos identitar.

România are viitor doar dacă își recunoaște trecutul, dacă îl actualizează mereu. Națiunea are nevoie de tradiție vie – țara nu trebuie să devină muzeul unei civilizații moarte sau vidul spiritual al fugii înainte”.