Cristi Puiu

 

Cristi Puiu s-a născut pe 3 aprilie 1967, la București, din părinți botoșăneni care veniseră în capitală în timpul foametei din Moldova din 1946. Dragostea pentru film a început cu interesul pentru pictură. A început să picteze de la 10 ani, inspirat de părinții lui care pictau. A urmat Școala de Artă Plastică apoi, ratând admiterea la liceul Tonitza, a urmat un profil de chimie. În 1990, cu ocazia unui schimb cultural cu artiști elvețieni, a expus câteva tablouri la Lausanne. Mai târziu a fost admis la secția de pictură a Școlii Superioare de Arte Vizuale din Geneva, însă după un an începe să studieze filmul. A absolvit și a revenit în România în 1996, unde a continuat să picteze pentru o vreme și să facă filme. Tot atunci s-a și căsătorit, iar acum are două fete, Smaranda și Ileana.

A debutat ca regizor în 2001, cu filmul „Marfa şi banii”, despre care se spune că a lansat noul val românesc în cinematografie. În 2005, lungmetrajul „Moartea domnului Lăzărescu” i-a adus deplina consacrare, câștigând cu el premiul „Un Certain Regard” la Cannes. De atunci, filme ca „Un cartuș de Kent şi un pachet de cafea”, „Aurora” și „Sieranevada” au adunat numeroase premii la festivale internaționale.

Pentru că la primul film a avut probleme cu producătorii, a vrut să nu mai depindă de alții, așa că a deschis casa de film Mandragora împreună cu alți asociați, el ocupându-se doar de partea artistică. Într-un viitor îndepărtat, Cristi Puiu mărturisește că ar dori să revină la pictură. Până atunci, are mai multe proiecte de film în așteptare, dar nu are un plan bine conturat în această privință. Declară totuși că vrea să facă filme în România, cu toate că a fost abordat la Cannes de Robert Newman, agentul lui Roman Polanski, pe care l-a refuzat atunci când i-a propus să aleagă un scenariu de Hollywood la care să lucreze.

Ca regizor, consideră că face filmele pentru el însuși, că sunt despre realitatea lui, o cartografiere a propriei minți. Fiind primul spectator al fiecărui film pe care îl creează, regizorul stabilește modul în care va arăta filmul, iar „respectul pe care autorul îl are pentru el însuși este măsura respectului pe care autorul îl are față de public”. De aceea, Cristi Puiu consideră că regizorul trebuie să își transpună personalitatea cât mai desăvârșit în film. Prin asta crede că va stârni interes pentru publicul de cinema, cel pe care caută să îl atragă, nu pentru publicul de entertainment.

În interviurile date de-a lungul anilor, Cristi Puiu a dat și o interpretare proprie a ceea ce înseamnă cinematografia: tehnică de investigare a realității. Această definiție este integrată în filmele sale, în care se poate observa, ca în viața reală, că delimitarea dintre bine și rău nu este întotdeauna clară. La urma urmei, spune el, „cinemaul este o documentare pe care au făcut-o niște oameni asupra vieții”.

Relația cu cinematografia românească a început cu filmele lui Sergiu Nicolaescu și ale Elisabetei Bostan în copilărie, când era interesat doar de o poveste, indiferent de cum era spusă. La maturitate, a observat însă și anumite cusururi în aceste producții, iar filmele de referință au fost „Reconstituirea”, „Secvențe” și „Moromeții”. Din cinematografia românească are doar câteva filme pe care le apreciază foarte mult, dar nu și regizori. Îl apreciază totuși pe Lucian Pintilie pentru încăpățânarea cu care își urma obsesiile. Dintre regizorii străini, îi menționează pe John Cassavetes și Jean-Luc Godard ca fiind cei care și-au pus o amprentă asupra sa până acum. Este totuși deschis să descopere regizori și viziuni noi despre cinema, așa cum s-a întâmplat cu David Perlov. Această atitudine exigentă față de cineaști vine din convingerea că adevărații autori sunt aceia în operele cărora este exprimată clar propria lor viziune despre lume, standard la care s-au ridicat foarte puțini.

Cristi Puiu consideră că cinematografia românească este stângace, cu excepția câtorva filme care „au apărut accidental”. Pentru ca lucrurile să se amelioreze, el spune că ar trebui ca cineaștii români să își asume locul de începători în cinematografie, iar criticii ar trebui să își facă datoria și să sancționeze abaterile. Pentru el, criticii au un rol foarte important și așteaptă cu interes ca aceștia să își exprime în lucrări propria filosofie asupra cinematografului, însă spune că există la fel de mulți critici de calitate precum există și regizori de calitate. El adaugă că „e imposibil să ai critici de film de rangul întâi și filmele să fie proaste”. Pe lângă asta, este nemulțumit de cei care produc filme în România pentru că aceștia vor filme asemănătoare producțiilor americane și nu conștientizează că există perspective diferite asupra lumii și a cinemaului și că „I. L. Caragiale nu seamănă cu William Shakespeare”.

Despre România, Cristi Puiu declară că o iubește și o urăște în aceeași măsură. Principalele acuze sunt imaturitatea românilor ca popor ce a descoperit de curând gustul libertății și nu știe ce să facă cu ea, precum și tendința de a găsi țapi ispășitori pentru lucrurile care nu merg bine. Mai mult, spune că îl deranjează „chibițarea” și comentariile interminabile de pe margine. În opinia lui, dialogul apare greu, iar de multe ori pasiunile se aprind și se ajunge la injurii, o altă consecință a imaturității. Cu toate acestea, el vede potențial în România: nemulțumirile şi insatisfacțiile apar atunci când vezi că se poate și nu se face, nu atunci când totul e pierdut”.

În viața de zi cu zi, omul Cristi Puiu spune că memoria foarte bună pe care o are îi permite să nu aibă nevoie de o agendă. Totuși, el mai mărturisește că ceea ce face între două filme este „inegal, dezorganizat, dezordonat”, „traiectoria unei zile este aleatorie”. În schimb, se relaxează cu documentare despre spațiu sau citind cărți de psihologie, medicină și neurologie pentru că este interesat de cum funcționează creierul și pentru a se înțelege mai bine pe sine.

Deși declară că nu este religios și nu este un creștin practicant, Cristi Puiu spune că se gândește mult și se raportează la Dumnezeu ca un păcătos. Mai mult, s-a format ca un om care respectă și care aspiră către modelul biblic al lui Iisus Hristos pentru că „este un model foarte frumos și foarte greu de atins, indiferent dacă Iisus este o ficțiune sau a existat”. Fiind întrebat de ce în mediile intelectuale există rețineri să se vorbească despre Dumnezeu, Cristi Puiu a spus că lui nu îi este rușine să vorbească și crede că „oamenii vorbesc, chiar şi în mintea lor”. Dovadă este ultimul film, lansat în 2020, Malmkrog, care abordează tematici religioase și filosofice.

Malmkrog este inspirat din lucrarea „Trei conversații” a filosofului rus Vladimir Soloviov. Intriga se desfășoară pe parcursul unei singure zile, mai exact ajunul Crăciunului, la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, într-un conac rural. Subiectul este reprezentat de conversații filosofice între cele 5 personaje principale, care dezbat subiecte precum binele și răul, natura lui Dumnezeu, război, moarte, dragoste, Europa și direcția istoriei, toate acestea văzute prin lentilele societății europene la final de secol și care încă nu a trecut prin cele două Războaie Mondiale. Tema existenței răului în lume este adusă în prim-plan de Nikolai, care îi cere Olgăi să explice de ce Iisus, ca esență a lui Dumnezeu, nu i-a schimbat pe Iuda, Irod și alții din răi în buni. Perspectiva gnostică oferită de Olga neagă învierea, astfel că nu poate răspunde adecvat la întrebare. Un ortodox adevărat ar fi scos în evidență faptul că împărăția cerurilor este deschisă oamenilor doar prin moartea și învierea lui Iisus. Alte teme dezbătute de personaje sunt natura războiului din prisma poruncii a șasea, precum și diferite forme posibile de pace – cum ar fi pacea falsă, pacea rea și pacea adevărată. Filmul oferă multe subiecte de deliberat publicului care depune efortul vizionării, mai ales pentru că se pot trage anumite paralele cu starea societății de astăzi, în care definiția a ceea ce înseamnă să fii creștin a devenit mult mai complexă.

+