De ce să-l citești pe Dostoievski – Crimă și pedeapsă

Ce animă mintea umană înspre a ucide? Poate fi crima justificată în vreun fel? Există situații în care crima să se dovedească a fi morală? Care sunt consecițele psiho-somatice resmințite în urma unei astfel de fapte? Există mai apoi vreo șansă de reabilitare? Dar să fie nevoie de reabilitare?

Toate aceste întrebări își au răspunsul, într-o oarecare măsură, în romanul isuflețit de Feodor Mihailovici Dostoievski, unul dintre marii genii hărăziți omenirii, în rând cu da Vinci, Newton, Bach, van Gogh ori Einstein. Scriitorului rus i-am dedicat rânduri elogiale și în articolul precedent, destinat fraților Karamazov, astfel că de această dată am să recurg direct înspre motivarea lecturii.

Deși nu doresc să devoalez în întregime acțiunea romanului, este clar că intriga este constituită, după cum titlul sugerează, în jurul unei crime, iar ca urmare a acesteia are loc repercusiunea sau pedeapsa. Protagonistul, Raskolnikov (etim. schismatic, desprins de biserică), un tânăr student la drept, ager la minte, excentric, mândru, scrutător și ironic în priviri, dar posac de fel, sărac și dezorientat, decide, după lungi dezbateri cu sine, că ar fi cazul să scape lumea de o persoană dezagreabilă– Aliona Ivanovna, o bătrână avară, schimonosită fizic și caracterial. Care să fie motivele prime care au stat în spatele acestei decizii? Poate că situația mizeră l-a împins, din dorința de a-și procura bani și a nu depinde de mama și sora lui, suflete nobile, care ar fi sacrificat totul pentru el. Poate că a fost mânat de o idee, de o fixație, anume că, conform unei teorii proprii, există oameni inferiori (materialul) și superiori (noutatea), cei din urmă putând comite crime în folosul binelui comun, fără scrupule, ba chiar ieșind cu basma curată (asemeni unui Napoleon, bunăoară). Poate că a ucis din resentiment, ranchiună și ură, adunate de-a lungul anilor petrecuți în acel oraș promiscuu, sau poate că toți acești factori, laolaltă, au contribuit asupra unei astfel de decizii schimbătoare, dar și curmătoare, de vieți. Cine știe?

Cert e că Dostoievski îmbină elemente psihologice, filosofice, polițiste și tragice într-un tablou construit ca frescă socială a St.Petersburgului de secol XIX, pe atunci centrul administrativ al Rusiei țariste. Cromatica e cenușie, grizonantă, cu accente palide de lumină. Mirosul greu de sânge, priveliștea liniștii mormântale întreruptă de zumzet ruginiu de clopoței în miez de noapte, ori auzul tremurului cauzat de frică sau frenezie, sunt doar câteva din experințele sinestezice oferite de roman.

De la zăpușeala din piețele largi, înăbușeala din spațiile înguste, sinistre, la umezeala și mizeria din taverne, într-un oraș dedat patimilor și imoralității, deducem că repulsia lui Raskolnikov pentru împrejurimi nu e contraintuitivă. Tulburările și monologurile sale interioare sunt preponderente, aflând doar pe alocuri aspecte interne ale celorlalte personaje. Caractere precum Marmeladov, patimașul care-și bea averea, saracindu-și familia într-atât încât fiica lui, Sonia, e constransă să apeleze la mijloace mai puțin nobile pentru a se întreține, Piotr Lujin, logodnicul trufaș al Avdotiei Romanovna, sora lui Raskolnikov, recunoscută pentru frumusețea și prestanța acaparante, Svidrigailov, nobilul desfrânat și misterios, Razumihin (etim. rațiune, inteligență), prietenul devotat al protagonistului, ori Porfiri, magistratul însărcinat cu elucidarea cazului criminal, sunt cu adevărat memorabile, înfățișand diversitatea caracterelor umane, dincolo de perspectiva dualistă a obișnuiților și deosebiților, îmi permit să adaug.

Raskolinkov e insă mai mult decât un personaj, spune și psihologul Jordan Peterson. E un meta-personaj, asta însemnând că e mai real decât ar fi fost un real personaj, fiind o reprezentare a indivizilor raționaliști-materialiști și, implicit, a ideilor precursoare revoluției bolșevice, care au dat tonul ideologiilor de secol XX, ori poziților filosofice seculare precum nihilismul. Sigur, acesastă uimitoare compoziție de personaj nu e surpinzătoare, întrucat Dostoievski e definit prin relevanță, profunzime și actualitate, chiar și la o sută cincizeci de ani scurși de la scrierea capodoperelor sale.

Omul e ticălos! Și ticălos e și acela care-l face ticălos pentru asta, spune tânărul student într-unul din monologurile sale interne, el posedând totodată și o inima largă, în pofida scepticismului evident care-l definește. Până unde poate merge ticăloșia umană? Va reuși el să-și valideze teoria cu privire la orânduirea socială? Va pune în aplicare crima cu o precizie calculatorie, de om superior, sau va claca și se va dovedi obișnuit, un păduche precum toți ceilalți? Dar pedeapsa? Va fi dată de remușcări (dacă există) sau de condamnare? Va fi dat în vileag sau va scăpa de ghearele lungi ale justiției? 

Dostoievski te va surprinde și te va acapara. Deși realizezi suferința în care vrea să te atragă, ajungi, în final, să dorești să citești mai mult, să încerci să o înțelegi, poate chiar să te transpui stării acesteia caracteristice scrierilor sale. În fond, spune Feodor Mihailovici, suferința și durerea sunt mereu inevitabile pentru o minte strălucită și o inimă profundă. Raskolnikov l-ar afirma. Dar tu?

+