De ce să-l citești pe Dostoievski – Frații Karamazov

Considerat de către Dostoievski capodopera sa, Frații Karamazov este un roman ce expune viața rusului presovietic, fie el boier sau mojic, ortodox sau necredincios, cultivat sau needucat. Pătrunderea tainelor și evidențelor specifice poporului rus, transcede identitatea acestuia, depășind Uralii și Caucazii, fiind de o relevanță covârșitoare și pentru lumea occidentală. 

Complexitatea dialogurilor, diversitatea tipologiilor umane, vastitatea descrierilor minuțioase, dar și profunzimea monologurilor intime ori plurivalența comportamentelor afișate, fac din Dostoievski unul dintre cei mai rafinați psihologi non-științifici (de altfel, psihologia nici nu exista ca știință, încă). 

Felul în care autorul surprinde cu acuratețe realități perene, iluminând până și cele mai ferite cotloane ale personalității umane, fac ca romanul să dăinuie în timp, rămânând unul de actualitate.  Să nu mai spun de insinuările profetice pe care le face cu privire la omul nou, prevestind hegemonia științei, dar și răspândirea nihilismului. Din acest punct de vedere, se aseamănă cu Orwell, amândoi fiind fini observatori ai suferinței umane, ai instinctului gregar regăsit în grupurile sociale și ai umbrei ce sălășluiește în comportamentul uman. 

Personajele sunt colosale. Pare că mai fiecare beneficiază de un tratament descriptiv inedit. Deși firul narativ se concentrează, îndeosebi, asupra celor trei frați, Alioșa, Ivan și Dmitri, reținând de la fiecare candoarea, agerimea intelectuală, respectiv pasiunea de a trăi, personal am fost impresionat peste măsură de scrierea a două personaje secundare, anume Feodor Pavlovici și Smerdeakov. Feodor, tatăl fraților Karamazov, aduce cu sine în orice scenă actul teatral, exersat asiduu de-a lungul tumultoasei sale vieți. Celălalt, reprezintă unul dintre cele mai neobișnuite personaje citite vreodată, provocându-mi simțăminte diametral opuse, ori de câte ori îl regăseam într-o scenă. Totodată, nu pot să omit faptul că personajele feminine apărute de-a lungul romanului, deși elaborat creionate, au mai toate o manifestare specifică (în special Katerina Ivanovna și în mod explicit, Sofia Ivanovna, mama lui Alioșa și Ivan), socotită de Charcot și Freud ca fiind tratabilă prin hipnoză. Dar să nu uit de Kolea, un personaj surpriză, savuros. Sigur, ar fi multe de dezvoltat și în dreptul celorlalte personaje, la fel de importante, însă am ales să fiu părtinitor și să le invoc pe cele care m-au surprins cu precădere. Rakitin, Ippolit Kirillovich, Fetyukovich și bineînțeles, glasul înțelepciunii, starețul Zosima, merită cel puțin la fel de multă atenție și analiză din partea cititorului. 

Karamazovii oferă un adevarat spectacol umanist, cu accente de umor, dramă, fervoare nestavilită, înăbușeală, înțelepciune sacră ori laică, ironie, dispreț, disperare, liniște, zbucium, exaltare, iubire confuză sau cumpătată, durere prin stropi transparenți și roșiatici exprimată. E cu neputință ca transpunerea cititorului să nu se realizeze, măcar pe alocuri, în multitudinea scenelor ce întruchipează problematicile întâlnite în viața fiecaruia. Oricine poate să rezoneze cu anumite personaje, chiar să se identifice cu ele. 

Vă previn însă, întrebările și răspunsurile lansate de Dostoievski prin personajele sale pot fi copleșitoare. Răbdarea și atenția sunt ingrediente esențiale lecturii, desi dacă vă plictisește o asemenea operă, problema cu siguranță nu ține de autor sau carte. Deși parcurgerea ei solicită intens mintea cititorului, ea poate fi citită la mai toate vârstele (preferabil, totuși, de la adolescență încolo), autorul ferindu-se de obscenități, expunandu-ne o scriere onestă, nudă, dar nu vulgară, lipsită de ifose. De altfel, și aici intervine rafinamentul psihologic menționat adineaori – Dostoievski este unul din acei puțini autori implicați și detașați, deopotrivă, deoarece nu încearcă să impună nimanui un anume punct de vedere, lăsând judecățile la latitudinea cititorului, mediind parcă între presupusele noastre gânduri și acținile observabile. 

Îmbogățirea lăuntrică, posibilitatea decriptării personalităților umane, satisfacerea survenită în urma observării esteticii armonioase, date de îmbinarea acțiunilor, gândurilor și sentimentelor contopite în monumentalele persoanje, sunt doar câteva din beneficiile pe care acest roman, cu elocvență, le oferă.   

În sfârșit, închei prin a-l cita pe Albert Einstein, cuvintele sale cantărind enorm pentru ceea ce Feodor M. D. a însemnat pentru omenire – “Dostoievski ne-a oferit mai mult ca orice om de știință. Ne-a oferit satisfacție etică!”. 

+