Regula nr.11: Lăsați-i pe copii în pace când fac skateboarding

Aceasta este Regula nr. 11. Vă recomand să începeți cu Introducerea.



Țineți minte când, copii fiind, căutam ca joaca noastră să fie cât mai provocatoare, ba chiar periculoasă, pe alocuri? Nu-i așa că, pe lângă distracție, simțeam că se dezvolta ceva în noi, ceva ce producea experiență? Așa cum noi, copii fiind, căutam riscul, așa și adulții caută nu să-l minimalizeze, ci mai degrabă să-l sporească, bineînțeles, nu la un nivel care să le puna viață în pericol, dar la un nivel care să necesite depunerea unui efort. De ce? Pentru că un cadru excesiv de sigur reprezintă un cadru anost, care nu ne ajută în adaptarea la haosul înconjurător, care nu ne pregătește pentru pericolele sau oportunitățile, ce, invitabil, vor apărea.

În orice caz, după cum excesul de siguranță este ineficient, așa și excesul de compasiune este un viciu.

În primul rand, când vorbim despre persoanele mult prea agreabile, acestea au mult de suferit (regresează sau, în cel mai bun caz, stagnează în ierahia dominării), datorită lispei de convingeri proprii asumate și afișate, având șanse mari de a fi influențați într-o direcție sau alta. De asemenea, un nivel crecut de agreabilitate devine neproductiv mai ales atunci când se produce doar unilateral, ceea ce adesea se întâmplă (adică nu se manifestă agreabilitate reciprocă). Pentru a combate un astfel de exces, terapeuții aplică ceea ce se numește “antrenarea asertivității” (regula nr. 10 “Fii precis în exprimare” este și ea utilă în acest sens).

În al doilea rand, excesul de compasiune ca viciu se exprimă și prin părinții (de regulă mame) ultraprotectivi, care, sub pretextul grijii purtate față de “puiuțul” lor, îi subminează acestuia orice tip de independență care s-ar putea manifesta în “detrimentul” lor. Influențat de psihanaliștii Freud și Jung, Peterson face trimitere aici înspre mama oedipiană (de la complexul lui Oedip) care face totul pentru copiii ei (totul însemnând legatul șireturilor, mărunțirea hranei… etc), având ca scop legarea cât mai strânsă a copilului de ea. De fapt, această falsă compasiune este una strict egoistă. “Trăiesc numai pentru tine” pare a-i transmite odraslei sale. Când colo, rezultatul va fi un creerea unui adult iresponsabil, imatur, sau poate a unuia dintre cei ce au probleme datorită niveului crescut de agrabilitate și, implicit, lipsei luării de inițiative. De ce ajunge astfel? Pentru că orice viitor adult are nevoia de independență, are nevoia de a-și lua propriile decizii, are nevoia de a vedea care sunt atât beneficiile cât și riscurile sau pericolele lumii din afara spațiului protejat. Bineînțeles, asta nu prespune extrema permisivității sau a nepăsării. Dar copilul care face skateboarding trebuie lăsat să facă skateboarding, pentru a învăța ce presupune riscul, efortul, jena sau admirația stârnită, distracția, cercul de prieteni.

Am amintit în mai multe rânduri, deși orice om conectat la realitate știe, că viața e dificilă și că ne ducem existența atât în ordine, cât și haos. Atât că haosul e mai proximal, în sensul în care producerea lui stârnește reacții strict imediate. Ei bine, pentru ca un băiat să poată deveni bărbat, pentru a fi capabil să confrunte haosul inevitabil, acesta trebuie să îndeplinească anumite criterii: să fie capabil să se descurce de unul singur și să-și câștige traiul, să fie capabil să se integreze în structuri sociale, să prezinte caracteristici masculine (da, vă vine să credeți ce scandalos sună?) precum stăpânirea de sine și duritatea (și când te gândești că există voci care vor ca băieții să fie socializați/ educați precum fetele în mod tradițional, pentru evitarea dezvoltării agresivității care, e de altfel un comportament înăscut). Îndeplinirea unor astfel de criterii presupune atât formarea bărbatului cât și menținerea vie a feminității. Femeile sănătoase și mature au nevoie de bărbați, nu de băieți, iar dacă sunt și deștepte vor pe cineva măcar la fel de deștept, un partener de confruntare (constructivă, să ne înțelegem), un om în stare să aducă venituri casei și familiei. O femeie nu are nevoie ca pe lângă proprii copii să mai crească pe altul, de-o vârstă cu ea. Sigur, sunt femei care preferă bărbați molâi, din dorință de dominare, atât că tot ele obiectează mai târziu, lovindu-se de frustrări inevitabile.

Dacă nu v-am buimăcit prea mult cu perspectiva acestui exponent al patriahatului, Jordan Peterson, care pe deasupra mai e și alb, heterosexual și căsătorit (sper că realizați când exagerez vădit și intenționat, uneori în manieră sarcastică), acesta atrage atenția că atunci când caracterul inofensiv și moliciunea devin principalele virtuți în educarea persoanelor de gen masculin, aceștia pot manifesta inclusiv o preferință inconștientă înspre aspritate, fascism. Dar asta e o altă poveste, una lungă, de altfel.

Vreți să avem oameni responsabili, capabili și în esență, normali, în societate?

Lăsați-I pe copii în pace când fac skateboarding!