Regula nr.6: Fă-ți ordine în propria casă înainte de a judeca lumea

Aceasta este Regula nr. 6. Vă recomand să începeți cu Introducerea.



Unul dintre membrii cuplului de ucigași din Columbine (masacrul de la liceul Columbine, soldat cu 15 morți , inclusiv ucigașii, și 24 de răniți), scria în jurnalul său: “Nu merită să lupți pentru rasa umană, ci doar să o extermini. Să redai pământul animalelor. Ele merită infinit mai mult decât noi. Nimic nu mai are sens pe lumea asta”. 

Carl Panzram, unul dintre cei mai teribili și notorii criminali în serie ai secolului trecut, urmărea conștient să distrugă orice îi venea în cale. Ca delicvent juvenil, acesta a fost violat și abuzat în instituția de “reabilitare”, în care era închis. Ieșit de acolo, peste măsură de înfuriat, a ucis, a violat, a incendiat. Acțiunile sale erau rezultatul resentimentului adunat și transformat în ură.   

Ce aveau în comun toți acești nefericiți? Au avut parte de suferință, de abuz, de marginalizare. Au adunat ură în ei, dar nu orice fel de ură, ci ură ce a urmat a se răsfrânge asupra întregii umanități și asupra lui Dumnezeu. Au crezut că toată suferința la care fuseseră condamnați le justificau răzbunarea și atitudinea acuzatoare. 

Istorisirea lui Cain și Abel ne arată, de asemenea, ce se întâmplă atunci când oamenii își duc răzbunarea până la extrem. Cain, ale cărui jertfe nu erau plăcute înaintea lui Dumnezeu, a suferit de gelozie față de fratele său, Abel. Ucigându-și fratele, Cain și-a revărsat mânia destinată către divinitate, fiind incapabil să-și accepte soarta dureroasă.  

Toate aceste exemple ilustrează tendința omului de a se răzvrăti în fața suferinței, chiar dacă a suferi înseamnă a fi încadrat între limitele normalității. Totuși, în cazul în care suferința devine insuportabilă iar cei afectați încep de devină venali, atunci ar fi timpul să-și pună niște întrebări. Exact asta a făcut Alexandr Soljenițîn, în momentele sale disperate petrecute în lagărul de muncă sovietic, aruncat acolo de propriul popor, suferind totodată de cancer: având toate motivele să-l blesteme pe Dumnezeu, nu și-a dedat gândirea înspre distrugere, ci, dimpotrivă, a reflectat asupra propriilor alegeri, asupra propriilor greșeli, pentru care a ajuns în acel loc (a susținut cândva partidul comunist), a învățat să privească și să asculte. Astfel a reușit să vadă și razele de lumină din întuneric, a reușit să vadă speranță. S-a regenerat pe sine și a scris “Arhipelagul Gulag”, carte care, odată răspândită în lume, a contribuit la zdruncinarea sistemului comunist, prin expunerea atrocităților și lipsei de credibilitate de care acesta dădea dovadă, ca ideologie și ca model de societate. Iată un om care a ales să-și schimbe viața, în loc de a blestema soarta. Și nu e singurul. 

Așadar ce este de făcut cu suferința? Poate că nu am avut noi parte de asemenea experiențe traumatice, precum Carl Panzram, dar cu siguranță suferim și ajungem uneori în punctul în care ne întrebăm ce rost mai are viața (“Nimic nu mai are sens pe lumea asta”).  Ei bine, asemenea lui Soljenițîn, trebuie să ne oprim să și ne auto-observăm, să vedem dacă noi înșine suntem în regulă. Trebuie să încetăm a mai atribui vina altora. Trebuie să evităm a ne concentra atât de mult pe lucrurile care ne slăbesc și să acordăm mai multă atenție acelor lucruri care ne fac mai puternici. Trebuie să contribuim cu încredere la propria dezvoltare, cu dorință de a ținti înspre superlativ. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea existenței!  Astfel, chiar dacă rămânem cu suferința inevitabilă a vieții, eliminăm din start premisele devastatoare care predispun degenerării în iad (depresie-nihilism-crimă-sinucidere). 

Ordonează-ți perfect casa înainte de a judeca lumea!