Regula nr. 8: Spune adevărul- sau cel puțin nu minți

Aceasta este Regula nr. 8. Vă recomand să începeți cu Introducerea.



Care sunt efectele minciunii asupra trăirii și de ce este aceasta un factor decisiv în dezlănțuirea haosului?

Adesea, din dorința de a fi dezirabili și de a ne remarca, ne falsificăm identitatea pentru a fi pe plac și pentru a flata. Apelăm la ceea ce Alfred Adler numea “mințirea vieții”. O viață trăită în minciună, se bazează, conștient sau inconștient, pe premisa conform căreia: “tot ce știu este tot ceea ce trebuie știut”. O astfel de premisă dă naștere, în primul rând mândriei și orbirii voluntare, iar mai apoi utopiilor și minciunii în sine, deoarece premisa este din start falsă. 

“Mințirea vieții” nu constă doar în verbalizarea sau practicarea unei minciuni propriu-zise. Nu. Înseamnă de asemenea ceea ce se numește evitare, sau păcatul omisiunii. Aici se aplică orbirea voluntară sau refuzul de a ști ceva ce poate fi știut. Aceasta se reflectă atât prin ascunderea de alții (sau ascunderea potențialului nerealizat al propriului sine), cât și prin trădarea proprie, prin minciunile pe care ți le auto-adresezi sau prin adevărurile pe care ți le ascunzi. Trădându-te pe tine, îți slăbești caracterul, iar caracterul slăbit nu va putea face față problemelor. Odată ajuns în fața problemelor, vei căuta să te ascunzi, dar vei realiza că nu ai unde. Și atunci te vei trezi făcând lucruri oribile.

Soren Kierkegaard a evidențiat ce înseamnă mintea arogantă, ispitită cu ușurința să ignore eroarea și să ascundă mizeria sub preș: “S-a întâmplat ceea ce doream? Nu. Atunci lumea e nedreaptă. Oamenii sunt geloși și prea proști să înțeleagă. Este vina altcuiva sau a ceva din afară”. O persoană neautentică percepe și acționează în continuare în moduri pe care propria existență le-a demonstrat ca fiind false. Sau vorba aceea “nebunia înseamnă să faci același lucru la nesfârșit, așteptându-te la rezultate diferite”. Marele poet, John Milton credea că refuzul încăpățânat al schimbării, atunci când greșești, înseamnă degenerarea într-un iad din ce în ce mai adânc și respingerea salvării înseși. Satan (zis și tatăl minciunii) știa prea bine că, dacă ar fi dorit împăcarea cu Dumnezeu, iar Acesta i-ar fi oferit-o, va comite din nou aceeași greșală, datorită refuzului schimbării. E posibil ca această încăpățânare mandră să constituie inclusiv păcatul de neiertat, hula împotriva Duhului Sfânt.

Ce ar fi dacă întrebarea “S-a întâmplat ce doream?” este răspunsă în felul următor: “ Nu. Atunci scopul sau metodele mele au fost greșite. Încă mai am ceva de învățat”. Aceasta e vocea autenticității.

Minciuna este un mecanism perfid, care te acaparează într-un mod subtil, dar subit. De regulă, totul începe cu o minciună mică, succedată de altele care vin să o susțină. După aceea, se produce distorsiunea minții, pentru a reuși face față rușinii survenite. Apoi, ghichiți ce? Alte minciuni apar pentru suportarea urmărilor distorsiunii mintale. Așadar, dacă se ajunge în această tragică situație, minciuna devine necesitate, care în urma repetiției se automatizează și devine o modalitate de a trai. Și ce înseamnă o trăire definită prin minciună? O degenerare în suferință. Nu poți scăpa de asta. Nimeni nu scapă. Acțiunile nu mai dau rezultatele dorite, planurile se năruie, viață însăși degenerează. Speranța piere, frustrarea și amăgirea îi iau locul.

Adevărul, în schimb, clădește, hrănește, îmbracă, întărește, consolidează. Adevărul menține trecutul trecut și se folosește de posibilitățile viitorului. Este resursa ultimă, inepuizabilă. Adevărul conferă siguranță și sporește autenticitatea. Caută adevărul!

“Dacă viața ta nu este ceea ce ar putea fi, încearcă să spui adevărul”. “Ce ar trebui să faci când nu știi ce să faci? Să spui adevărul”.

Spune adevărul. Sau, cel puțin, nu minți!