Regula nr.9: Pornește de la premisa că s-ar putea ca persoana pe care o asculți să știe ceva ce tu nu știi

Aceasta este Regula nr. 9. Vă recomand să începeți cu Introducerea.



Oamenii au impresia că gândesc, dar cei mai mulți dintre ei se înșeală. A gândi cu adevărat, înseamnă a te asculta pe tine însuți. Cu alte cuvinte, în interiorul tău trebuie să coexiste două voci (avataruri), cel puțin, care să dialogheze. Gândirea autentică presupune, așadar, ascultarea atentă a acestor avataruri, între care se pot isca inclusiv conflicte, care vor trebui rezolvate prin negociere ori compromis. Toate acestea presupun o muncă extrem de solicitantă.

Un lucru este cert: ai nevoie să vorbești, să dialoghezi, să expui. Dacă nu faci asta prin gândire (sau și dacă o faci), trebuie să recurgi la vorbire în forma ei externalizată. Ținând cont de acest tip de comunicare, Jordan Peterson oferă numeroase de exemple din practica sa terapeutică, de discuții client/pacient- terapeut, și afirmă că procesul psihoterapeutic constă în următoarea aserțiune: “doi oameni își spun unul altuia adevărul- și amândoi ascultă”. Ce înseamnă asta? Vedem imediat.

Carl Rogers, unul dintre fondatorii psihologiei umaniste și psihoterapeut al secolului trecut, le-a sugerat cititorilor lui să insereze următoarea practică în discuții: “Fiecare persoană poate să vorbească numai după ce mai întâi va fi repetat corect ideile și sentimentele celuilalt”. Să vedem de ce este atât de genială această idee și care ar fi avantajele sale. Primul avantaj este acela că, prin reformulare, îți înțelegi mai bine interlocutorul. Un alt avantaj este acela al consolidării memoriei (nu memorezi trecutul doar pentru a păstra o înregistrare fidelă, ci pentru a fii pregătit pentru viitor). De asemenea, această abordare rogersiană, limitează extragerea concluziilor pripite, deoarece atunci când reiei pe scurt ideile celuilalt, astfel încât acesta să fie satisfăcut de interpretare, e posibil să redai chiar mai bine acel argument. Dacă vrei, imaginează-ți că mintea cuiva este precum un teanc de bancnote, dintre care unele sunt false. Ei, pentru a reuși să le distingi pe cele false, va trebui să le înșirezi pe toate în așa fel încât să ai acces vizual asupra tuturor. Exact asta face metoda lui Rogers, îți oferă posibilitatea să vizualizezi opiniile interlocutorului, fără a emite judecați premature. Apoi, ascultând activ și eficient, oamenii îți vor spune în mod normal cam tot ceea ce gândesc (și apropo, astfel de discuții nu vor avea parte de plictiseală, acesta fiind chiar un criteriu prin care observi dacă asculți cu adevărat).

Bineînțeles, practica amintită anterior constituie un exemplu fericit de comunicare. Există totuși o mare varietate de modele (forme/pattern-uri) de conversație. Un astfel de model este conversația în care cei aflați în dialog se iau la întrecere pentru a accede în ierarhia de dominare. Asemănător, există conversația în care unul nu-l ascultă pe celălalt deoarece se folosește de timpul celui care vorbește pentru a medita asupra a ceea ce are el de spus și viceversa. În fine, există și conversațiile în care un participant încearcă să-și impună perspectiva, prin denigrarea și ridiculizarea celuilalt, prin folosirea de dovezi selective pentru susținerea ideologiei pe care o îmbrățișează (iar evident, celălalt nu) sau prin impresionarea auditoriului. Acest tip de conversație este adesea folosit în dezbateri, mai ales politice, în care obiectivul este câștigul discuției sau cel puțin, dominarea ei, și nu acumulare de noi cunoștințe sau noi perspective.

Toate aceste modele, amintite în paragraful precedent, constituie forme de conversație rigide, care nu au mai nimic de-a face cu ascultarea autentică. În conversația în care ascultarea este autentică, o persoană vorbește iar celălalte o ascultă încercând să fie empatici cu ea. Acest gen de conversate este esențial, deoarece omul are nevoie să-și exprime trăirile, pentru a se menține întreg la minte și pentru a diminua riscurile apariției de disfuncții sau psihopatologii. Cu alte cuvinte, participarea comunității este vitală pentru integrarea psihicului individual, adică noi ne construim conversațiile mintale în funcție de feedback-ul afectiv pe care îl primim (ex: empatia). Din acest punct de vedere, educația pe care părinții trebuie să o ofere copiilor (socializare primară, cum e numită în psihologie), trebuie să fie axată pe aptitudinea de acceptabilitate socială, astfel încât aceștia să poată oferi și primi empatie. Sigur, pot interfera anumite probleme în ceea ce privește manifestarea afectivă, care diferă, uneori datorită diferențelor de gen. Un exemplu este acela că bărbații tind să găsească cât mai repede și mai eficient răspunsul la o problemă (ceea ce ei adesea omit, iar femeile, deși pot exagera în practicare, înțeleg, este faptul că o problema trebuie formulată precis, înainte că aceasta să fie rezolvată).

Dincolo de toate acestea, există totuși o formă supremă de conversație, numită forma de exploatare reciprocă. Aici, toți participanții pornesc de la premisa că au ceva de învățat, încercând să rezolve o problemă fără pretenția validării propriei perspective. Acest tip de conversație este numit de Peterson, o filosofare activă, în care participanții decid că necunoscutul le este un prieten mai bun decât cunoscutul. Într-o astfel de conversație ai parte de simțământul că te asculți pe tine însuti. Aici meditezi, în loc de a construi strategii pentru victorie. Aici îi comunici vorbitorului ceea ce-ți transmite mesajul său, felul în care te schimbă, noile întrebări care survin. După care, simțind implicarea ta sinceră, partenerul de discuție va face la fel cu tine. Amândoi ascultați cu adevărat și vorbiți cu adevărat. Simți că ești unde trebuie să fii, iar rezolvarea problemei începe să prindă contur. Aceasta este ascultarea, și implicit, conversația autentică.

“Ascultă-te pe tine și ascultă-i pe cei cu care vorbești. Înțelepciunea ta va consta atunci, nu atât în știința pe care o ai deja, ci în căutarea neîncetată a cunoașterii”.

”Pornește de la premisa că s-ar putea ca persoana pe care o asculți să știe ceva ce tu nu știi!”.