Vămile filozofiei: un dialog socratic


Era iarna anului 2014 și participam la un colocviu organizat de Universitatea Francisco Marroquin din Guatemala. Un loc minunat, rupt din rai. Am trăit atunci o întâmplare neverosimilă. Aterizasem în SUA cu un zbor British Airways în Miami. 
 
După vreo 15 ore de zbor, am trăit una dintre cele mai frumoase experienţe. Iată dialogul meu purtat cu un simplu vameș american: „Hello Sir, what brings you here?” — zice tânărul polițist, chipeș și bine făcut. „Sunt în tranzit, spun eu, spre Guatemala.” „Aha… Ce profesie aveți?”, întreabă cordial Santino, dacă i-am reţinut bine numele omului în uniformă.  „Dascăl de filozofie”, zic eu sec, puțin temător.  
 
„Știu că nu ştiu nimic”, replică scurt vameşul. „Socrate”, adaug timid.  
 
„Da, Socrate, însă citat de Platon. I-am citit Republica” – spune Santino. „Dar nu-mi place idealismul și utopia, adaugă el, pentru că idealiștii produc dezastre în istorie. Comunismul a început de la fabianism, nu? De aia îi iubesc pe Niccolò Machiavelli şi pe Edmund Burke. Erau atenţi la natura umană, nu o idealizau.”
 
Îl privesc uimit pe tânărul yancheu. Îmi creşte inima de fericire. Un vameş care nu-mi cere şpagă, ci-mi dă referinţe bibliografice.
 
Coada din spatele meu era lungă şi unii turiști se uitau perplecși la
discuția noastră purtată la intrarea pe teritoriul Statelor Unite. Superbul check-out ideologic continuă încă vreo trei minute.
 
Santino îmi spune că trebuie să fim trataţi egali prin lege, deşi nu ne-am născut egali de la natură. Îmi reaminteşte că fiecare organ al corpului omenesc are o funcţie, şi că — paulin vorbind — inima nu se poate revolta împotriva capului, nici mâna împotriva picioarelor. E loc de diferenţă şi cooperare.
 
„A propos de Burke, zic eu: «pentru ca răul să triumfe în vremuri de criză, e suficient ca oamenii buni să stea deoparte şi să nu facă nimic».” 
 
Santino înfloreşte şi el la faţă. „Cool, man! Congratulations. Taică-meu a fost un mare anti-comunist, scârbit de ororile din Cuba. Am vizitat şi eu Estul Europei şi-am văzut cât e de greu să scapi de sechelele trecutului.” 
 
Cu o nemărginită încântare, mi-am dat toate degetele la amprentat, am zâmbit călduros şi i-am promis lui Santino că vom duce mai departe lupta tatălui său.
 
Filozofia, mi-am spus. Prin studiul marilor clasici, mintea se deprinde cu întrebările despre sensul existenței. De unde venim și încotro mergem? Ce e iubirea, prietenia, curajul sau fericirea? 
 
Treptat, sufletul renunță la banalitatea conversațiilor obștești. Te lipsești de bârfa malițioasă, poanta vulgară și tot ceea ce înseamnă „small talk” la un grătar cu amicii. Renunți să bârfești oamenii și stai de vorbă despre marile idei. Trăită ca stare de mirare, filozofia propune experiența libertății.
 
Opusul inteligenței e „graba de-a trage concluzii”, cum îi spunea un francez deștept al veacului XIX. O minte ascuțită e permanent șlefuită de conversația cu giganții tradiției. Nu-i puțin lucru să rumegi reflecțiile lui Socrate despre ignoranța sau moarte, cugetările lui Seneca despre prietenie și gândurile lui Augustin despre timp și eternitate. 
 
Darul înțelegerii e, clipă de clipă, un miracol. Prin inteligență, omul se desprinde cu un elan antigravitațional. Dascăli sau vameși, academicieni ai Atenei sau tâmplari din Capernaum, ne întrebăm de ce a conspirat universul pentru ca noi, grăunțe de praf cosmic, să apărem în lume, nevolnici și totuși conștienți, neîmpliniți dar chemați la desăvârșire.
+