Quo vadis, Europa?

România merită mai mult decât ceea ce vedeți azi la televizor: impostură, neputință, mediocritate, scandal.
Nu primim decât, vorba unui antreprenor bucovinean, gălăgie fără strategie.
Se pregătesc să candideze la alegerile prezidențiale oameni care n-au muncit o singură zi-n mediul privat.
O să vă vândă iluzii foști turnători la Securitate, plagiatori sau inși care nu și-au luat bacalaureatul nici măcar la 30 ani.
Țara noastră s-ar ridica la nivelul Poloniei dacă am avea o echipă dedicată și pregătită, animată de idealurile patriotismului curat, nu sforăitor.
În treizeci și cinci de ani, frăția hoților n-a reușit să facă măcar o stație de metrou la Aeroportul Otopeni și o șosea de centură a Capitalei. Suntem vulnerabili în fața crizelor.
Energia e scumpă, alimentele le importăm iar România nu e nici educată, nici prea bogată. Imoralitatea a pătruns în școli. Drogurile și orgiile nu lipsesc din liceele de prestigiu ale țării.
Ne declarăm grădina Maicii Domnului, dar industria videochat va fi, curând, mai tare ca agricultura. Autostrăzile se surpă, sănătatea românilor e precară iar apele și pădurile sunt fie administrate, fie exploatate de firme străine.
Antreprenorii autohtoni sunt împovărați de măsuri fiscale aberante iar vestita digitalizare nu elimină cumetriile din administrație.
Ne furăm singuri căciula. Într-o singură decadă, România ar putea fi acolo unde este Polonia, așadar în rândul țărilor puternice, admirate și respectate.
Cu o singură condiție: dacă am reveni la valorile fundamentale, adică la principiile nemuritoare ale Europei creștine: familie, viață, libertate, proprietate, solidaritate.
Suntem cu toții în fața unor decizii grele.
Mai avem câteva până vom vedea listele de candidați pentru alegerile prezidențiale.
Cred astăzi, ca și acum zece ani, că toate energiile politice sănătoase ale României pot fi canalizate într-o alternativă patriotică, decentă, liberă de comenzi obscure și perfect transparentă-n fața electoratului.
Nu e destul să-i penalizăm pe cei care au guvernat în ultimii ani. Avem obligația morală să acționăm pentru a da o șansă generațiilor care vin, copiilor noștri. Iuliu Maniu: Nicio jertfă nu e prea mare când este pentru neam și adevăr.

Rareori întâlnești un debut literar care să zguduie temeliile istoriografiei cu atâta forță și rafinament precum o face Corneliu Berari în monumentala sa lucrare dedicată secolului al VII-lea. Cu un volum care, în format tradițional, ar fi depășit lejer o mie de pagini – devenind, glumind doar pe jumătate, un „obiect contondent” demn de epoca războaielor pe care o descrie –, Berari ne oferă o sinteză istorică de o rară acuitate intelectuală, un veritabil tur de forță ce îmbină arheologia, climatologia, geopolitica și teologia într-o narațiune captivantă.

Cartea se apleacă asupra confruntării epocale dintre Imperiul Bizantin, sub domnia lui Heraclius (610-641), și expansiunea fulgerătoare a Islamului, plasând această ciocnire în contextul precis al cronologiei secolului VII, așa cum o relevă cele mai recente studii (Kaegi, Kennedy, Harper). Berari ne poartă prin momente-cheie: Hegira lui Mahomed din 622, victoria lui Heraclius asupra sasanizilor la Ninive în 628, urmată de prăbușirea rapidă a Levantului după bătălia de la Yarmouk (636), căderea Damascului (634), a Ierusalimului (637) și a Egiptului (641). Cu o precizie de strateg, autorul surprinde neputința lui Heraclius, ultimul împărat roman și primul basileu bizantin, în fața a ceea ce numește un „război mondial” al Antichității târzii – o apocalipsă a creștinismului oriental, marcată de dispariția a zeci de mii de așezăminte creștine sub avansul islamic.

Dar Corneliu Berari nu se mulțumește să reconstituie doar marile bătălii. Cu o îndrăzneală care taie respirația, el chestionează vulgata istoriografică românească, punând sub semnul întrebării mituri sacrosancte precum creștinismul daco-roman sau numărul populației latinofone la nord și sud de Dunăre. Este oare continuitatea daco-romană o realitate susținută de probe sau o proiecție a dorințelor noastre asupra unui trecut nebulos? Autorul nu oferă răspunsuri facile, ci invită la o cercetare profundă, susținută de izvoare și de o metodologie interdisciplinară exemplară. De la erupțiile vulcanice din 535-536, care au întunecat cerul și au slăbit imperiul, la retragerea trupelor bizantine din Balcani în 614-615 – un gest care a lăsat o peninsulă vulnerabilă –, Berari construiește o narațiune complexă, în care natura, politica și credința se întrepătrund.

Patriot fervent și creștin ortodox calcedonian, Corneliu Berari propune o reevaluare radicală a etnogenezei românești, mutând accentul de la retragerea lui Aurelian (271-276) la prăbușirea ordinii bizantine din secolul VII. Romanitatea balcanică, lipsită de scutul imperiului, își păstrează totuși identitatea creștină prin cuvinte latine precum „a te ruga” sau „a te cumineca” – o observație subtilă, dar profundă. Cartea sa, un apel la reconsiderarea istoriei ca un vortex de haos și nu ca o continuitate liniară, merită să fie tradusă în engleză, dezbătută și premiată la Academia Română.

Într-o lume a simplificărilor grăbite, unde Wikipedia domnește suprem, Corneliu Berari ne reamintește ce înseamnă cercetarea adevărată: exhaustivă, incomodă, vie. Este o lucrare care nu se citește într-o singură suflare – poate în zece ani, cu răbdare –, dar care răsplătește fiecare pagină cu o înțelegere mai adâncă a trecutului nostru. O capodoperă ce redefinește secolul al VII-lea și locul românilor în marea istorie a civilizației europene.

1. Comisia Europeană e orice, dar nu guvernarea poporului, de către popor, pentru popor. În spatele lui Trump sunt 75 milioane de votanți. Câți au ales-o Ursula von der Leyen președinte al executivului de la Bruxelles?
2. Trei ani au trecut de la războiul din Ucraina – o eternitate în politica de azi. În doar 36 luni, raporturile de putere s-au schimbat teribil. Sistemul internațional e zgâlțâit din temelii. Putin n-a murit de cancer și nici n-a fost dărâmat de sancțiunile Occidentului.
3. Lumea e într-o continuă schimbare. China și Rusia își dau mâna, BRICS-ul își flexează mușchii cu India și Brazilia laolaltă. Organizația Națiunilor Unite e irelevantă. Suntem în logica secolului XIX, în care nu contează decât marile puteri. Vedem doar negocieri brute între coloșii planetei. Iar hegemonii lumii n-au prieteni, ci doar interese.
4. Sătul de retorica impotență a elitei de la Bruxelles, președintele Trump negociază viitorul Ucrainei. Probabil vom vedea o împărțire – zona Lvov-Kiev ar putea rămâne o regiune occidentală (dar și o colonie economică a Americii). Donbas va fi sub cizma Moscovei. Sferele din influență n-au dispărut.
5. Imperiul britanic s-a prăbușit nu din cauza nemților lui Hitler, nici din pricina Rusiei lui Stalin. Cauza principală? Puterea maritimă a Statelor Unite condusă de președintele Eisenhower. Episodul numit Suez a marcat un triumf al Americii post-belice. Azi, Marea Britanie a rămas o insulă plină de amintiri.
6. Lumea nouă e configurată de logica supremației economice: metale rare, energie ieftină, rute comerciale accesibile. Nu e vorba despre cinism, ci despre realism. Cine poate formula interesul național al României? Nu știm. Nu avem un președinte legitim iar miniștrii guvernului Ciolacu sunt niște actori ratați de pantomimă.
7. Trump nu a uitat lecția războaielor eșuate din Irak, Afganistan, Siria sau Libia. Toate purtate sub steagul democrației. După eliminarea lui Saddam Hussein sau Gaddafi n-a urmat decât haosul. Anarhia, spunea Aristotel, e mai rea decât tirania.
8. Viitorul Ucrainei este incert. Trecutul? O istorie marcată de ambițiile țarilor, machiavelismul lui Stalin, apoi obrăznicia lui Hrușciov legată de Crimeea. Naționalismul lui Zelenski e visceral și irațional (în timp ce patriotismul unui Georgescu e „fascist” și „anti-european”).

Quo vadis, Europa?