Revoluția permanentă

Neoconservatorismul american și războaiele din Orient.

Vocea Libertății • Martie 2026

Mihail Neamțu

„Ideile au consecințe. Dar numai atunci când au instituții.”

— Irving Kristol

Istoria intelectuală a neoconservatorismului — de la troțkismul din Alcov la filosofia straussiană — explică de unde vin ideile. Dar ideile, singure, nu produc războaie. Ele au nevoie de vehicule: reviste care să le publice, instituții care să le finanțeze, rețele care să le transmită factorilor de decizie, și oameni care să le traducă în memorandumuri, directive prezidențiale și ordine de operațiuni.

Capitolul acesta urmărește tocmai acest proces: cum o mișcare intelectuală de dimensiuni modeste — câteva zeci de oameni, la apogeu poate câteva sute — a reușit să construiască o infrastructură instituțională capabilă să influențeze decizii care au afectat viața a milioane de oameni.

Povestea merită atenție nu doar pentru că e relevantă politic, ci pentru că ilustrează un fenomen mai general: mecanismele prin care o minoritate intelectuală organizată poate captura consensul unei superputeri.

Un cititor român care a trăit în regimul comunist recunoaște instinctiv principiul, chiar dacă contextul e radical diferit: și Partidul Comunist Român a fost, inițial, un grup infim — câteva sute de membri în anii douăzeci — care a ajuns să controleze un stat de douăzeci de milioane de oameni. Mijloacele au fost altele, dar principiul structural e acelaşi: organizație, disciplină, perseverență, și exploatarea abilă a instituțiilor existente.

Dacă neoconservatorismul a avut un filosof în Leo Strauss, un strateg nuclear în Albert Wohlstetter și un polemist în Norman Podhoretz, arhitectul său instituțional a fost, fără îndoială, Irving Kristol. Jacob Heilbrunn îl descrie ca pe cel mai eficient antreprenor intelectual al dreptei americane din a doua jumătate a secolului XX — un om care a înțeles, cu un instinct practic remarcabil, că ideile fără instituții sunt neputincioase.

Kristol a fondat sau a contribuit decisiv la crearea unui întreg ecosistem publicistic și instituțional. În 1965, alături de sociologul Daniel Bell, a lansat The Public Interest, o revistă de politici publice care, sub aparența sobrietății academice, promova o critică sistematică a programelor sociale ale administrației Johnson.

Revista nu era doctrinară în sens explicit; ea publica studii de caz, analize empirice, evaluări de programe. Dar concluziile convergeau invariabil: statul e un instrument ineficient de transformare socială, birocrația generează consecințe neintenționate, ambitița de a eradica sărăcia prin redistribuire e o iluzie costisitoare.

Experiența formatoare fusese, cu un deceniu mai devreme, cea de coeditor al revistei Encounter la Londra (1953–1958) — publicație finanțată, cum se va afla mai târziu, de CIA prin Congress for Cultural Freedom. Dosarele desecretizate între 2015 și 2020 confirmă ceea ce mulți bănuiau: Kristol știa de la început natura aranjamentului.

Într-o scrisoare codificată adresată soției sale, istoricul Gertrude Himmelfarb, păstrată la Library of Congress, el scria cu o luciditate glacială: „E o mașină coruptă, dar e mașina noastră. O vom folosi ca să construim infrastructura unui anticomunism sănătos.” Lecția era una de tip Caro — ideologia urmează infrastructurii, nu invers — și Kristol nu a uitat-o niciodată.

Succesul The Public Interest a demonstrat ceva important: puteai ataca liberalismul american nu cu argumente reacționare, ci cu argumente aparent empirice, venite din interiorul tradiției liberale ca și cum ai fi demolat o casă dinăuntru, prezentând operațiunea ca renovare. Această strategie — critica internă, formulată de foști oameni de stânga în limbajul moderației academice — va deveni marca de fabrică a neoconservatorismului instituțional.

În 1985, Kristol a cofundat The National Interest, o revistă de politicǎ externă care aplica aceeași metodă în domeniul relațiilor internaționale. Iar în 1995, fiul său William — care va deveni figura publică dominantă a celei de-a treia generații neoconservatoare — a cofondat, cu finanțare de la Rupert Murdoch, The Weekly Standard. Dacă The Public Interest fusese un laborator de idei, The Weekly Standard era un organ de campanie: o revistă săptămânală cu o agendă explicit interventionistă, o proză combativă și o listă de colaboratori care includea aproape toți intelectualii neoconservatori de prim rang.

Paralel cu antreprenoriatul lui Kristol, Norman Podhoretz transforma Commentary într-o arma ideologică de o eficacitate remarcabilă. Istoria acestei reviste merită un excurs, pentru că ea ilustrează în miniatură întreaga traiectorie a neoconservatorismului.

Commentary a fost fondată în 1945 de Comitetul Evreiesc American (American Jewish Committee) ca publicație intelectuală de stânga-centru. Sub primii redactori, revista a publicat pe Hannah Arendt, pe Clement Greenberg, pe Saul Bellow.

Era o revistă liberală în sensul american al cuvântului: progresistă, anti-rasistă, pro-sindicalistă, angajată în apărarea libertăților civile. Podhoretz, care a preluat conducția în 1960 la doar treizeci de ani, a radicalizat-o inițial spre stânga — publicând eseuri despre sărăcie, despre mișcarea pentru drepturi civile, despre războiul din Vietnam — pentru ca apoi, în cursul anilor șaptezeci, să o pivoteze spectaculos spre dreapta.

Pivotarea a fost graduală dar implacabilă. Podhoretz a fost întâi îngrijorat, apoi revoltat, de ceea ce percepea ca deriva antiamericană a stângii din anii șaizeci și șaptezeci. Contracultura, mișcarea anti-război, noua stângă academică, ascensiunea feminismului radical și a politicii identitare — toate aceste fenomene, care pentru mulți intelectuali liberali erau evoluții fireşti, pentru Podhoretz erau simptome de descompunere. Eseul său din 1979, Breaking Ranks, e un manifest al rupturii: o autobiografie intelectuală care proclamă sfârșitul oricărei solidarități cu stânga.

Sub Podhoretz, Commentary a devenit ceea ce niciun fondator al revistei nu anticipase: un organ al interventionismului militant. Articolele despre politică internă au cedat loc eseurilor despre amenințarea sovietică, despre slăbiciunea Occidentului, despre necesitatea creșterii bugetelor militare. Iar după sfârșitul Războiului Rece, când mulți se așteptau ca revista să-și piardă obiectul, Podhoretz a înlocuit pur și simplu adversarul: nu mai era comunismul, ci „islamofascismul”. Eseul din 2007 despre bombardarea Iranului — analizat în capitolul anterior — a fost apogeul acestei traiectorii: un editor de revistă cerând război preventiv cu aceeași naturalete cu care, cu trei decenii în urmă, publicase reflecții despre poezia lui Robert Lowell.

Revistele dădeau voce ideilor. Think tank-urile le dădeau legitimitate și, mai ales, infrastructură. Neoconservatorismul a beneficiat de o rețea de instituții de cercetare care au funcționat simultan ca fabrici de doctrine, ca săli de așteptare pentru viitoare funcții guvernamentale și ca platforme mediatice.

American Enterprise Institute (AEI), fondat în 1938 dar reinventat în anii șaptezeci sub influența neoconservatoare, a devenit fortăreața intelectuală a mișcării. AEI a găzduit pe Irving Kristol, pe Jeane Kirkpatrick, pe Michael Ledeen, pe Richard Perle după plecarea din funcții guvernamentale, pe Reuel Marc Gerecht — toți figuri centrale ale interventionismului neoconservator.

Bugetul instituției, alimentat de donații ale unor fundații conservatoare și ale unor corporații din industria apărării, permitea menținerea unui personal permanent de cercetare care producea rapoarte, organiza conferințe și alimenta presa cu op-eduri și apariții televizate.

Hudson Institute, creat de futurologul Herman Kahn în anii șaizeci, a evoluat și el spre neoconservatorism. Foundation for Defense of Democracies (FDD), fondată imediat după 11 septembrie 2001, s-a specializat în promovarea unei politici agresive față de Iran — poziție pe care a menținut-o cu o consecvență remarcabilă de-a lungul a două decenii.

Washington Institute for Near East Policy (WINEP), creat în 1985 de un fost director de cercetare al AIPAC, a oferit o fațadă academică pozițiilor aliniate cu prioritățile strategice israeliene, producând studii și analize pe care congresmații le puteau cita ca surse independente.

Sistemul funcționează printr-o logică circulară pe care este esențial să o înțelegem, căci ea nu e specific americană — e un tipar recurent al puterii. Bizanțul cunoștea eunucii palatini care guvernau în numele împăratului; Franța lui Ludovic al XIII-lea îl avea pe Richelieu; curtea lui Carol al II-lea fusese condusă, de facto, de camarilă. În toate cazurile, puterea formală a suveranului era parazitată de un grup informal care își trăgea forța nu din mandat, ci din acces. Neoconservatorii americani au reinventat acest model pentru o democrație modernă. Un analist de la AEI publică un raport despre amenințarea iraniană. The Weekly Standard îl citează.

Un senator cere audieri în Congres. Analistul e invitat să depună mărturie. Washington Post relatează audierile. Wall Street Journal publică un editorial care citează raportul, audierile și articolul din Post. Și, la capătul ciclului, aceeași persoană care a publicat raportul inițial apare la televizor ca expert independent, confirmând consensul pe care ea însăși l-a fabricat. Jim Lobe a documentat acest mecanism cu o formula laconică: o singură persoană produce iluzia majorității.

Funcționarea acestui ecosistem depinde de un mecanism pe care americanii îl numesc revolving door — ușa rotativă între sectorul privat, think tank-uri și funcții guvernamentale.

Un intelectual neoconservator urmează, de regulă, un traseu tipic: studiază la o universitate de elită (Chicago, Harvard, Yale), lucrează câțiva ani într-un think tank sau la o revistă, primește o funcție în administrația unui președinte republican, aplică ideile mișcării în politică, pierde funcția când administrația se schimbă, se întoarce la think tank unde scrie cărți și rapoarte, comentează la televizor, și așteaptă următoarea administrație prietenoasă.

Traseul lui Paul Wolfowitz e emblematic. Format la University of Chicago în mediul Strauss-Wohlstetter, a lucrat la Arms Control and Disarmament Agency în administrația Nixon, la Pentagon în administrația Carter (unde a contribuit la elaborarea doctrinei despre Golful Persic), la Departamentul de Stat în administrația Reagan (ca asistent al secretarului de stat pentru Asia de Est), ca subsecretar al Apărării în administrația Bush tatăl, apoi ca decan la School of Advanced International Studies (SAIS) în perioada Clinton — de unde a continuat să publice și să influențeze dezbaterea —, pentru a reveni ca subsecretar al Apărării în administrația Bush fiul, unde a fost principalul arhitect intelectual al invaziei Irakului.

Douglas Feith, Richard Perle, Elliott Abrams, John Bolton — fiecare a urmat variații ale aceluiași traseu. Nici unul n-a fost nevoit vreodată să muncească în afara ecosistemului. Neoconservatorismul oferea o carieră completă: de la studii doctorale la funcții guvernamentale, de la think tank-uri la coloane de opinie, de la consilierea prezidențială la contracte de consultanță în sectorul apărării.

Această capacitate de a oferi un parcurs profesional integral e o sursă de putere subestimată în analizele uzuale, care tind să se concentreze pe idei și să ignore infrastructura materială care le sustine.

O dimensiune esențială a infrastructurii neoconservatoare este originea sa bipartizană. Mișcarea nu s-a născut în Partidul Republican. S-a născut în aripa dreaptă a Partidului Democrat, și mai precis în anturajul senatorului Henry „Scoop” Jackson din statul Washington — cel mai belicos democrat al generației sale în materie de politica externă.

Jackson, senator din 1953 până la moartea sa în 1983, a fost un anticomunist intransigent care s-a opus detenței, a luptat contra tratatelor de control al armamentelor negociate de Kissinger și a militat pentru emigrația evreilor sovietici.

Biroul său din Senat a funcționat ca un adevărat incubator de talente neoconservatoare: Richard Perle, Elliott Abrams, Douglas Feith — toți au lucrat pentru Jackson înainte de a trece în administrațiile republicane.

Perle a fost consilierul principal al lui Jackson pe probleme de apărare timp de unsprezece ani, perioadă în care a dezvoltat rețelele și reflexele care îl vor face, două decenii mai târziu, una dintre cele mai influente figuri ale Pentagonului sub George W. Bush.

▶ Urmărește Vocea Libertății pe YouTube

Importanța lui Jackson pentru istoria neoconservatorismului e dublă. Pe de o parte, el a oferit mișcării o bază politică în establishment-ul american — un senator puternic, președinte al comisiei pentru forțele armate, candidat la nominalizările prezidențiale democrate din 1972 și 1976. Pe de altă parte, el a stabilit modelul neoconservatorului bipartizan: un om care nu se identifică cu un partid, ci cu o cauză, și care e dispus să treacă de la un partid la altul în funcție de care îl servește mai bine.

Când Partidul Democrat a fost capturat de aripa sa anti-război în anii șaptezeci, discipolii lui Jackson au migrat spre republicani fără ezitare. Loialitatea lor era față de doctrină, nu față de partid.

Această mobilitate bipartizană e un element esențial al rezilienței neoconservatorismului. Spre deosebire de alte mișcări intelectuale, care sunt legate de un singur partid și cad odată cu el, neoconservatorismul a reușit să pătrundă în ambele partide.

Acest lucru va deveni vizibil mai ales după 2001, când invazia Irakului va fi susținută nu doar de republicani, ci și de o parte semnificativă a senatorilor și congresmanilor democrați — inclusiv Hillary Clinton, Joe Biden și John Kerry. Consensul bipartizan care a produs războiul din Irak nu a fost accidental; el a fost pregătit de decenii de infiltrație neoconservatoare în ambele partide.

Toate aceste fire — revistele, think tank-urile, rețelele bipartizane, ușile rotative — au convergut în 1997 într-o instituție care a devenit simbolul înseși al neoconservatorismului: Project for the New American Century (PNAC). Fondat de William Kristol și Robert Kagan, PNAC nu era un think tank în sensul tradițional al termenului.

Nu producea cercetare academică de fond. Era, mai degrabă, o platformă de mobilizare — un instrument pentru transformarea ideilor neoconservatoare în agende politice concrete.

Declarația de principii din iunie 1997 e un document remarcabil prin claritate și prin audaciul său. Semnată de Dick Cheney, Donald Rumsfeld, Paul Wolfowitz, Jeb Bush, Elliott Abrams și alte figuri care vor ocupa poziții-cheie în administrația George W. Bush, ea cerea o „politică reaganiană de forță militară și claritate morală”.

În termeni concreți, aceasta însemna: creșterea masivă a bugetelor militare, abandonarea tratatelor de control al armamentelor pe care le considera constrângătoare, promovarea activă a democrației în lume — inclusiv prin forța armatelor — și, mai presus de orice, menținerea preeminței militare americane la o distanță de neatins față de orice potențial rival.

În ianuarie 1998, PNAC a adresat președintelui Clinton o scrisoare deschisă cerând răsturnarea regimului lui Saddam Hussein. Scrisoarea anticipa, cu cinci ani înainte, exact politica pe care administrația Bush o va pune în practică.

Ea este, retroactiv, un document uluitoar de previzibil: tot ceea ce s-a întâmplat în 2003 fusese cerut, în scris, de aceiaşi oameni, în 1998.

Dar documentul cel mai semnificativ produs de PNAC a fost raportul din septembrie 2000, Rebuilding America’s Defenses. Acest raport de șaizeci și două de pagini e o hartă completă a ambiției neoconservatoare: transformarea forțelor armate americane pentru a susține o politică de hegemonie globală.

El respinge „rezistența generalizată față de însăși ideea de leadership global american” și cere o creștere a cheltuielilor de apărare de la 3,5% la minimum 3,8% din PIB — cifre modeste în aparență, dar care reprezintă zeci de miliarde de dolari.

O frază din acest raport a rămas celebră, din motive pe care autorii nu le-au anticipat: transformarea militară pe care o propuneau ar fi fost, recunoșteau ei, „un proces lung”, „absent un eveniment catastrofal și catalizator — precum un nou Pearl Harbor”.

Un an mai târziu, pe 11 septembrie 2001, exact acel eveniment catastrofal s-a produs. Nu există nicio dovadă că autorii raportului au anticipat atentatele. Dar fraza demonstrează că erau pe deplin conștienți de faptul că agenda lor necesita o criză pentru a deveni politic realizabilă.

Meritul deosebit al cercetărilor lui Jim Lobe, Justin Vaïsse și altor analiști ai mișcării este că au documentat nu doar ideile neoconservatoare, ci și mecanismele lor de difuzare. Campania pentru invadarea Irakului, în 2002–2003, oferă cel mai complet studiu de caz.

În lunile care au urmat atentatelor din 11 septembrie, ecosistemul neoconservator s-a activat cu o rapiditate și o coordonare care nu aveau nevoie de nicio conspirație centrală — toți membrii rețelei știau ce trebuie făcut, pentru că toți gândeau la fel de douăzeci de ani. The Weekly Standard a publicat, săptămână de săptămână, editoriale cerând schimbarea de regim în Irak.

Commentary a oferit cadrul intelectual — eseuri despre „islamofascism”, despre lecțiile Münchenului, despre datoria morală a Americii.

AEI a produs rapoarte despre armele de distrugere în masă ale Irakului. WINEP a furnizat expertize pe problemele regionale. Pagina editorială a Wall Street Journal — de mult infiltrată de neoconservatori — a publicat pledoarii în favoarea războiului. National Review, care nu era o revistă neoconservatoare în sens strict, s-a aliniat și ea.

Înăuntrul administrației, Wolfowitz, Feith și alti neoconservatori din Pentagon au creat Office of Special Plans — o unitate de analiză paralelă, menită să producă concluzii pe care serviciile de informații oficiale nu le furnizau.

Office of Special Plans a reinterpretat date brute ale CIA și NSA pentru a susține teza legăturii dintre Saddam și Al-Qaeda — o legătură pe care niciun serviciu de informații respectabil n-o confirma. E, poate, cel mai clar exemplu de minciună nobilă tradusă în practică birocratică.

Rezultatul cumulat al acestei mobilizări a fost fabricarea unui consens aparent: părea că toți — experți, analişti, media, servicii de informații — converg spre aceeași concluzie, când de fapt sursa era aceeași mică rețea care se cita reciproc în circuit închis.

Iluzia majorității a fost, din punct de vedere tehnic, o capodoperă de manipulare instituțională. Din punct de vedere moral, a fost o catastrofă care a costat sute de mii de vieți.

Ce ne învață această istorie? Dincolo de specificul american, ea ilustrează un principiu general al puterii intelectuale în societățile democratice: ideile se impun nu prin forța lor intrinsecă, ci prin instituțiile care le vehiculează. Un grup restrâns de oameni cu convingeri puternice, finanțare adecvată și acces la factorii de decizie poate produce efecte disproporționate în raport cu numărul său.

Lecția e valabilă și în sens pozitiv: aceleași mecanisme pot fi folosite pentru a promova idei constructive, nu doar destructive. Dar ea impune o vigilență pe care democrațiile o practică rareori: atenție nu doar la ce se spune, ci la cine finanțează, cine publică, cine citează pe cine și cine beneficiază.

Un cititor român care știe cum funcționează rețelele de influență în propriul său spațiu public — cum un număr restrâns de think tank-uri, ONG-uri și structuri mediatice pot modela agenda politică a unei țări întregi — nu va fi surprins de cele relatate în acest capitol. Scala e diferită. Principiul e identic. Iar consecințele, când instrumentele de verificare democratică eșuează, sunt, în ambele cazuri, devastatoare.

În capitolul următor, vom trece de la infrastrucura la acțiune: istoria invaziei Irakului ca moment de apogeu al influenței neoconservatoare.

Va urma…

Urmărește Vocea Libertății pe YouTube