Revoluția permanentă

Neoconservatorismul american și războaiele din Orient.

Irakul, sau utopia armată (Partea V)

Vocea Libertății • Martie 2026

Mihail Neamțu

„Fiecare națiune își pregătește cu grijă propriul dezastru.”

— George Kennan

Înainte de a fi un război american, Irakul a fost o idee israeliană. Nu în sensul conspirativ al formulei, ci în sensul ei documentar: în vara anului 1996, un grup de studiu condus de Richard Perle a redactat pentru noul premier israelian, Benjamin Netanyahu, un raport intitulat A Clean Break: A New Strategy for Securing the Realm.

Documentul propunea o ruptură față de procesul de pace de la Oslo și reconfigurarea mediului strategic al Israelului prin slăbirea, îngrădirea și, la nevoie, răsturnarea regimurilor ostile din regiune — în primul rând Irakul și Siria.

Semnatarii raportului includeau, pe lângă Perle, pe Douglas Feith și David Wurmser. Ambii vor deveni, câțiva ani mai târziu, figuri de prim rang în administrația George W. Bush: Feith ca subsecretar al Apărării, Wurmser ca consilier pe probleme orientale al vicepreședintelui Cheney. Prezența lor în ambele spații — consultanța strategică israeliană și funcții de decizie la Washington — ridică o întrebare pe care istoricul onest nu o poate ocoli: în ce măsură invazia Irakului a servit interesele Statelor Unite, și în ce măsură a reflectat o agendă definită în raport cu prioritățile Israelului?

A pune întrebarea nu înseamnă a răspunde conspirativ. Înseamnă a constata un fapt documentat și a-l examina cu seriozitatea pe care o merită.

Atentatele din 11 septembrie 2001 au transformat peisajul politic american într-un mod pe care neoconservatorii l-au înțeles mai rapid decât oricine. Richard Clarke, coordonatorul pentru contraterorism al Casei Albe, a mărturisit ulterior că, în seara zilei de 11 septembrie, Donald Rumsfeld întreba deja dacă există suficiente ținte care să merite bombardate în Afganistan și dacă nu cumva ar trebui atacat și Irakul. Paul Wolfowitz, în reuniunile de la Camp David din weekendul următor, a argumentat că Irakul e o țintă strategică mai importantă decât Afganistanul.

Logica era, în propriii termeni, coerentă: Al-Qaeda e un simptom, nu cauza; cauza e existența regimurilor tiranice în Orient care generează radicalism; răsturnarea lui Saddam — cel mai vulnerabil dintre tirați — va declanșa o reacție în lanț.

Strălucirea intelectuală a acestui argument — care nu era lipsit de o anumită logică internă — masca fragilitatea premiselor.

El presupunea că democrația poate fi instalată din exterior, prin forță militară, într-o societate cu tradiții tribale, sectariane și religioase profund diferite de cele americane.

Presupunea că un Irak democratizat va irada stabilitate, nu haos. Și presupunea că societatea americană are răbdarea și competența de a reconstrui un stat din ruine — ceea ce experiența Vietnamului și a Somaliei demonstrase că nu e cazul. Un european familiarizat cu istoria colonială înțelege instinctiv eroarea. Aceeași ambiție transformatoare a animat Franța în Algeria, Marea Britanie în Mesopotamia — ironic, exact același teritoriu — și Uniunea Sovietică în Afganistan.

Rezultatul a fost, de fiecare dată, același: rezistență locală îndârjită, costuri uriașe, retragere umilitoare.

Campania de justificare a invaziei, desfășurată în a doua jumătate a anului 2002 și în primele luni din 2003, rămâne unul dintre cele mai instructive episoade de manipulare a opiniei publice într-o democrație modernă.

Ea a operat simultan pe trei niveluri. La nivelul intelligence-ului, Office of Special Plans — unitatea creată de Feith în Pentagon — a reinterpretat date brute ale CIA și NSA prin prisma concluziei predeterminate: Saddam are arme de distrugere în masă și colaborează cu Al-Qaeda.

Informațiile care nu susțineau concluzia erau ignorate; cele care o susțineau, oricât de fragile, erau amplificate. Cazul informatorului Curveball — un inginer irakian refugiat în Germania, ale cărui mărturii nesigure au ajuns, după multiple filtrări, în discursul lui Colin Powell la ONU din 5 februarie 2003 — rămâne emblematic. Powell însuși va numi acel discurs, ani mai târziu, o pată pe cariera sa.

▶ Vezi podcastul integral

La nivelul discursului public, ecosistemul mediatic neoconservator a funcționat cu o eficiență pe care am descris-o deja: articole în Weekly Standard și Commentary, op-eduri în Wall Street Journal, apariții la Fox News, rapoarte de la AEI și WINEP — toate convergând spre aceeași concluzie. Camera de ecou opera la capacitate maximă.

La nivelul instituțional, administrația Bush a exploatat trauma națională de după 11 septembrie cu o abilitate care merită, tehnic vorbind, un respect sumbru. Formula Axa Răului — Irak, Iran, Coreea de Nord —, inventată de David Frum, un neoconservator canadian, pentru discursul despre Starea Națiunii din ianuarie 2002, lega trei state care în realitate nu formau nicio alianță într-un singur narativ amenințător, exploatând asocierea cu Puterile Axei din cel de-al Doilea Război Mondial.

Ar fi nedrept să prezentăm invazia ca pe un act de unanimitate.

Voci importante au avertizat. Brent Scowcroft, consilierul pentru securitate națională al președintelui Bush tatăl, a publicat în august 2002, în Wall Street Journal, un articol intitulat Don’t Attack Saddam, avertizând că invazia va destabiliza întreaga regiune și va întări Iranul.

Generalul Anthony Zinni, fost comandant al CENTCOM, a declarat public că invazia e un război greșit, la momentul greșit.

Milioane de oameni au ieșit în stradă pe 15 februarie 2003, în cea mai mare manifestare anti-război din istoria omenirii. Nimic n-a contat. Mecanismul era deja în mișcare, trupele desfășurate, iar neoconservatorii ocupau pozițiile decisive în structura de decizie.

Invazia a început pe 20 martie 2003 și a produs, în primele săptămâni, exact ce promiseseră neoconservatorii.

Bagdadul a căzut pe 9 aprilie. Statuia lui Saddam a fost dărâmată în Piața Firdos sub obiectivele camerelor de televiziune — imagine regizată, cum se va dovedi, cu ajutorul marinilor americani, dar transmisă în direct ca manifestare spontană a libertății.

Pe 1 mai, George W. Bush a aterizat pe portavionul USS Abraham Lincoln, în costum de pilot, sub un banner care anunța Mission Accomplished. Douăzeci de zile de triumf. După care au urmat douăzeci de ani de dezastru. Proporția merită meditată.

Problema nu a fost războiul propriu-zis — acesta fusese câștigat rapid, cu pierderi minime. Problema a fost ceea ce a urmat: absența oricărui plan credibil de reconstrucție.

Decizia lui Paul Bremer, administratorul civil, de a dizolva armata irakiană și de a îndepărta din funcții pe toți membrii Partidului Baas a transformat sute de mii de bărbați înarmați și antrenați în oameni fără loc de muncă, fără pensie și fără demnitate. Insurgența a fost inevitabilă.

Britanicii, care stăpâniseră aceeași Mesopotamie după Primul Război Mondial, ar fi putut oferi lecții utile despre răscoalele tribale și costurile ocupației. Dar neoconservatorii nu citeau despre Irakul britanic. Citeau despre München.

Dezastrul s-a desfășurat pe mai multe planuri care se agravau reciproc. Pe plan securitar, vidul creat de dizolvarea structurilor de stat a fost umplut de miliții sectariane, tribale și jihadiste. Al-Qaeda în Irak — organizație care nu existase înainte de invazie, ironie supremă — a devenit o forță devastatoare. Războiul civil sectarian din 2006 a produs sute de mii de morți.

Pe plan geopolitic, invazia a întărit Iranul, eliminând singurul contrabalans arab al puterii Teheranului. Noul guvern irakian, dominat de partidele șiite cu legături profunde cu Iranul, a transformat țara într-un partener strategic al celui care fusese prezentat ca inamicul principal — exact contrariul obiectivului declarat.

Pe plan moral, scandalul de la Abu Ghraib — fotografiile cu deținuți irakieni torturați de soldați americani — a distrus pretenția morală care justificase intervenția. Imaginile au fost, pentru prestigiul american în lumea arabă, ceea ce Gulagul fusese pentru prestigiul sovietic: dovada că idealismul proclamat era o fasadă.

Apogeul catastrofei a venit în 2014, când Statul Islamic — moștenitorul direct al Al-Qaeda în Irak — a cucerit Mosulul și a proclamat un califat pe un teritoriu cât Marea Britanie. Linia de cauzalitate nu e speculativă; e documentată.

Dizolvarea armatei irakiene a furnizat ofițerii. Marginalizarea sunniților a furnizat baza de recrutare. Haosul securitar a furnizat spațiul de operațiune. Fără invazia din 2003, Statul Islamic nu ar fi existat în forma cunoscută. Acesta nu e un verdict polemic; e un consens al literaturii de specialitate.

Poate cea mai tulburătoare dimensiune a episodului irakian nu e războiul însuși, ci ceea ce a urmat — adică nimic. Niciun arhitect intelectual al invaziei nu a suferit consecințe profesionale. Wolfowitz a fost numit președinte al Băncii Mondiale. Feith a primit o catedră la Georgetown. Perle a continuat să comenteze la televizor. Kristol a rămas o figură centrală a dezbaterii publice.

Comparația cu alte tradiții politice e instructivă: în tradiția britanică, eșecul Suezului în 1956 a pus capăt carierei premierului Eden; în Franța, războiul din Algeria a provocat căderea Republicii a Patra. În America contemporană, dezastrul din Irak n-a pus capăt carierei nimănui. Infrastructura absoarbe eșecul fără să-l proceseze.

Încă din 2006, înainte ca dezastrul să fi atins apogeul, aceiaşi oameni cereau deja următorul război — împotriva Iranului. Mecanismul se repunea în mișcare cu o regularitate care ținea de automatism, nu de reflecție. Aceasta va fi tema capitolului următor.

În curând…

Urmărește Vocea Libertății pe Youtube