Revoluția permanentă

Neoconservatorismul american și războaiele din Orient.

Norman Podhoretz și al Patrulea Război Mondial (Partea VI)

Vocea Libertății • Martie 2026

Mihail Neamțu

„Cine are un ciocan vede în orice problemă un cui.”

— Abraham Maslow

În iunie 2007, Norman Podhoretz — în vârstă de șaptezeci și șapte de ani, editor emerit al Commentary și consilier de politică externă al candidatului republican Rudy Giuliani — a publicat un eseu intitulat The Case for Bombing Iran.

Titlul nu era o figură de stil. Podhoretz cerea, cu toată seriozitatea, bombardarea Iranului cât mai curând posibil din punct de vedere logistic.

Textul merită o analiză aprofundată, nu pentru că a produs imediat războiul pe care-l solicita, ci pentru că reprezintă expresia cea mai pură a gândirii strategice neoconservatoare. Tot ceea ce am urmărit în capitolele precedente — analogia München, filosofia regimurilor, infrastructura instituțională, utopismul armat — converge în acest text cu o claritate aproape didactică.

Podhoretz nu ajunsese la această certitudine militantă dintr-un salon intelectual, ci din stradă — literal. Născut pe 16 ianuarie 1930, în Brownsville, Brooklyn, fiu al unor imigranți evrei din Galiția — tatăl, Julius, livra lapte, iar mama, Helen Woliner, creștea patru copii în limba idiș —, el navigase copilăria în cartiere unde engleza era o armă, nu o limbă maternă.

O profesoară pe care o numea „Mrs. K.” în memorii, o protestantă care-l apostrofase drept filthy little slum child, îi inoculase simultan ambiția și umilința. Formația sa — Columbia University cu bursă integrală sub tutela lui Lionel Trilling, apoi Cambridge cu Fulbright, unde obținuse nota maximă sub rigoarea morală a lui F.R. Leavis — fusese un itinerar de asimilare prin excelență intelectuală. Sub lustrul academic rămăsese însă ceva din copilul din Brownsville: o furie care avea nevoie de o cauză.

Criza decisivă din viața lui Podhoretz a venit nu dintr-o dezbatere politică, ci dintr-o noapte de iarnă la o fermă din nordul statului New York, cumpărată cu avansul primit pentru Making It— memoriile sale din 1967 în care mărturisise ceea ce intelectualii new-yorkezi refuzau să admită: că sunt obsedați de succes. Cartea fusese un dezastru social: Trilling și Daniel Bell îl sfătuiseră să n-o publice, iar reacția lumii literare fusese nimicitoare. Singur, nefericit, pe jumătate beat, privind câmpurile înzăpezite, Podhoretz simțise ceea ce va descrie mai târziu biografului Thomas L. Jeffers drept o revelație: „Iudaismul era adevărat.”

Strivitorul secular care alergase după saloanele Manhattanului se legase de ceva mai vechi decât ambiția. Această conversiune — mai mult existențială decât teologică — va alimenta ferocitatea cu care a apărat Israelul după 1967 și va transforma Commentary dintr-o revistă intelectuală într-o armă.

Premisa eseului este un cadru conceptual pe care Podhoretz îl construise în scrierile anterioare: 11 septembrie 2001 a inaugurat al Patrulea Război Mondial. Războiul Rece fusese al treilea.

Adversarul în acest conflict planetar e ceea ce el numea islamofascism — termen construit cu grijă retorică, care alătură islamul politic radical fascismului european și îl definește drept o nouă mutație a bolii totalitare învinse mai întâi în forma nazismului, apoi în forma comunismului. Iranul este, în acest cadru, centrul principal al ideologiei. Prin urmare, confruntarea cu Iranul nu e o chestiune regională, ci un front al unui război global care va dura decenii.

Cadrul e seducator prin simplitate.

El elimină nevoia de a analiza fiecare conflict în parte: dacă toate sunt fronturi ale aceluiași război, toate cer aceeași soluție. Afganistanul, Irakul, conflictul israelo-palestinian, programul nuclear iranian, Hezbollah, Hamas — subsumate unui singur narativ epic. Problema intelectuală este că nuanțele sunt esențiale. Al-Qaeda sunnită și Iranul șiit sunt rivali teologici și geopolitici.

Hamas și Hezbollah au agende profund diferite. A le colapsă într-o categorie unică e un act de violență conceptuală care sacrifică înțelegerea pe altarul mobilizării. Dar tocmai aceasta e funcția termenului: nu să explice, ci să mobilizeze.

Pe acest fundament, Podhoretz construiește amenințarea iraniană pe patru niveluri crescânde: distrugerea Israelului, dominarea Orientului Mijlociu, islamizarea Europei și anihilarea influenței americane.

Fiecare nivel e mai apocaliptic decât precedentul, astfel încât, ajuns la al patrulea, cititorul se află deja într-un orizont mental în care inacțiunea echivalează cu sfârșitul lumii.

La primul nivel, Podhoretz citează declarația lui Ahmadinejad despre ștergerea Israelului de pe hartă, luând-o la valoarea nominală, fără a menționa dezbaterile privind traducerea exactă a frazei persane — Virginia Tilley, printre alții, arătase că formula originală, preluată de la Khomeini, vorbea despre dispariția regimului de ocupație, nu despre anihilare fizică.

La al treilea nivel, introduce termenul Eurabia — o Europă care capitulează în fața presiunii islamice —, citând episoade disparate precum decizia unor școli engleze de a renunța la predarea Holocaustului. Un european recunoaște în această secțiune un orientalism inversat: Podhoretz proiectează asupra Europei fantasmele neoconservatorismului american — o Europă slabă, decadentă, care are nevoie de tinerețea virilă a Americii pentru a supraviețui.

Cel mai controversat argument al eseului e respingerea descurajării nucleare.

Podhoretz susține că liderii iranieni nu sunt raționali — că sunt revoluționari islamofasciști gata să moară și cărora le pasă mai puțin de protejarea propriului popor decât de răspândirea ideologiei.

E o afirmație de o gravitate extraordinară, făcută fără dovezi. Regimul iranian conduce un stat de optzeci de milioane de oameni de peste patru decenii, negociază prețul petrolului, gestionează o economie complexă și și-a dovedit capacitatea de calcul strategic în momente de criză.

Muhammad Sahimi de la University of Southern California a ridicat, într-o scrisoare publicată chiar în Commentary, o obiecție devastatoare: liderii iranieni se consideră protectorii locurilor sfinte ale islamului din Ierusalim; orice atac nuclear asupra Israelului ar distruge aceste locuri și ar ucide milioane de musulmani. Fanatismul însuși le interzice atacul pe care Podhoretz îl prezintă ca inevitabil.

Dincolo de conținut, eseul merită analizat ca exercițiu retoric — un specimen aproape pur al artei neoconservatoare de a construi un caz pentru război. Structura operează în cinci pași. Primul: stabilește cadrul epic.

Nu discuți o problemă regională — discuți un război mondial. Al doilea: construiește amenințarea pe niveluri crescânde, până la apocalipsă. Al treilea: invocă München — cine ezită e Chamberlain.

Al patrulea: elimină alternativele — sancțiunile rareori funcționează, diplomația e appeasement, descurajarea nu funcționează cu adversari iraționali.

Al cincilea: inversează sarcina probării — nu mai e nevoie să demonstrezi că războiul e necesar; adversarul trebuie să demonstreze că nu e necesar. Această structură nu e originală. Ea fusese folosită identic în 2002–2003 pentru Irak. Că premisele din Irak se dovediseră false n-a împiedecat refolosirea identică a structurii pentru Iran. E o formă retorică reutilizabilă, independentă de fapte.

Reacțiile critice au venit din toate direcțiile. Eric Chenoweth, de la Institutul pentru Democrație din Europa de Est, a publicat în Commentary însuși o replică care punea degetul pe contradicția centrală: Podhoretz cerea un nou război în Orient în timp ce războiul precedent — pe care îl susținuse cu entuziasm — era departe de a fi câștigat.

Forțele armate americane fuseseră slăbite și suprasolicitate.

Chenoweth adăuga un argument pe care Podhoretz îl ignora sistematic: tocmai Ronald Reagan, eroul neoconservatorilor, câștigase Războiul Rece nu prin bombardament, ci printr-o strategie care combina amenințarea militară cu sancțiuni, diplomație, război ideologic și sprijin pentru forțele democratice — exact tipul de abordare pe care Podhoretz îl respingea ca insuficient.

Justin Logan de la Cato Institute a demonstrat că analogia München era absurdă în termeni materiali: Iranul, cu un PIB comparabil cu cel al Olandei și o armată echipată parțial cu tehnologie din anii șaptezeci, nu avea capacitatea de a domina nici măcar Golful Persic, cu atât mai puțin lumea.

Cum să-l înțelegem pe Podhoretz? E tentant să-l reduci la caricatură, dar simplificarea nedreptățește și împiedică înțelegerea. Podhoretz a fost, timp de patru decenii, unul dintre cei mai influenți editori de revistă din istoria americană, iar traiectoria sa — de la stânga progresistă la dreapta militantă — este sinecdoca întregii mișcări.

Ceea ce face ca eseul din 2007 să fie atât de revelator e combinarea unei inteligențe evidente cu o incapacitate la fel de evidentă de a-și revizui premisele. Podhoretz e prizonierul propriei parabole: Münchenul nu e, pentru el, o analogie printre altele; e lentila prin care vede toată istoria. Paralela cu un alt intelectual-belicist al secolului XX se impune de la sine: Jean-Paul Sartre, care a susținut violența revoluționară din confortul cafelelor pariziene.

Podhoretz și Sartre se află la capete opuse ale spectrului ideologic, dar împărtășesc aceeași structură: intelectualul care sanctifică violența altora din siguranța propriului birou.

Moștenirea doctrinară a eseului e considerabilă. Raportul NIE din decembrie 2007 — care concluziona că Iranul își întrerupsese programul nuclear militar în 2003 — a făcut politic imposibilă o acțiune militară în ultimul an al administrației Bush.

Podhoretz l-a respins drept o conspirație birocratică. Dar cadrul conceptual pe care îl construise — al Patrulea Război Mondial, islamofascismul, respingerea descurajării, imperativul acțiunii preventive — a continuat să alimenteze argumentele pro-război timp de două decenii. Acordul JCPOA din 2015 a reprezentat, paradoxal, o confirmare a tezei critice: diplomația funcționase tocmai acolo unde Podhoretz afirmase că nu poate funcționa. Retragerea Statelor Unite din JCPOA în 2018, sub presiunea neoconservatorilor din administrația Trump, a reînnoit spirala pe care Podhoretz o anticipase cu satisfacție.

Eseul său e, în ultimă instanță, o profeție autoîmplinită în formă lentă: a contribuit la crearea condițiilor care au făcut războiul mai probabil.

În capitolele următoare vom vedea cum acest cadru doctrinar a fost instituționalizat de Blob — consensul bipartizan de politică externă — și cum a continuat să opereze prin rețelele de influență ale lobby-ului israelian.

▶ Urmărește podcastul integral Vocea Libertății pe YouTube