Iranul dintre Shahnameh și Apocalipsă

Victor Davis Hanson, John Mearsheimer și cele trei scenarii ale dezintegrării imperiale

Vocea Libertății • Aprilie 2026

Mihail Neamțu

Lucian Crețu

I. Triumfalismul aerian: Victor Davis Hanson și logica puterii

Victor Davis Hanson — clasicistul californian care a transformat istoria militară antică într-un instrument de lectură a prezentului — a oferit recent una dintre cele mai articulate apologii ale intervenției americane în Iran.

Argumentul său este, în esență, unul statistician și strategic: într-o campanie de cinci săptămâni, Statele Unite au demontat infrastructura nucleară a unei țări de 93 de milioane de locuitori, cu pierderi de ordinul a 13–14 militari. Prin prisma oricărui precedent — Irak, Afganistan, Vietnam —, cifrele sunt, recunoaște Hanson cu o satisfacție abia disimulată, remarcabile.

Cele trei scenarii pe care Hanson le identifică sunt, la o lectură atentă, variațiuni pe o singură temă: coerciția asimetrică. Primul — bombardarea totală a infrastructurii civile, în manieră Curtis LeMay — presupune distrugerea sistematică a podurilor, rețelelor de apă, instalațiilor energetice, forțând fie o insurecție populară, fie o capitulare din epuizare. Al doilea — „soluția Venezuela” — înseamnă cooptarea unui interlocutor din interiorul regimului, capabil să negocieze o tranziție, sub amenințarea permanentă a listei de ținte.

Al treilea — scenariul de pedepsire periodică — elimină orice pretenție de negociere: America lovește, pleacă și revine peste patru-cinci ani dacă regimul nu s-a corectat.

Subtextul acestor scenarii este unul profund civilizațional, deși Hanson însuși nu îl articulează în acești termeni. Premisa sa tacită este că Iranul reprezintă un organism politic irațional, incapabil de calcul strategic pe termen lung, guvernat de o teocrație medievală pe care doar presiunea externă o poate modifica. Este o viziune care provine organic din tradiția intelectuală a lui Hanson — aceea a democrațiilor militariste occidentale, de la Salamina la Normandia, care câștigă războaie prin superioritate tehnologică și voință colectivă.

Dar tocmai aici intervine prima fisură majoră.

II. Mearsheimer și iluzia chirurgicală

John Mearsheimer — cel mai redutabil realist structural din academia americană contemporană — ar privi cele trei scenarii ale lui Hanson cu o combinație de alarmă metodologică și exasperare istorică. Pentru Mearsheimer, problema nu este dacă America poate distruge infrastructura iraniană — poate, și o face cu o eficiență devastatoare —, ci ce anume se întâmplă după ce bombele tac.

Argumentul mearsheimerian funcționează la trei niveluri. Primul este cel geopolitic: orice degradare masivă a Iranului creează un vid de putere pe care rivalii regionali — Turcia, Arabia Saudită, poate chiar un Pakistan nuclear instabil — îl vor umple cu o viteză direct proporțională cu haosul din Teheran. Al doilea nivel este cel al backlash-ului: Mearsheimer a demonstrat sistematic, de la invazia Irakului din 2003 încoace, că intervențiile militare americane în Orientul Mijlociu nu produc regimuri stabile, ci state eșuate, mișcări jihadiste mai violente și un antiamericanism structural care se transmite transgenerațional.

Al treilea nivel — și cel mai relevant pentru prezentul eseu — este cel al identității strategice a națiunilor. Mearsheimer nu gândește în termeni de „actori raționali” abstracți, ci în termeni de mari puteri cu interese definite de geografie, istorie și cultură. Iar Iranul, în această optică, nu este un stat teocratic accidental, ci o civilizație cu o continuitate de 2.500 de ani care a supraviețuit arabilor, mongolilor, turcilor și, nu în ultimul rând, propriilor revoluții. A presupune că bombardamentul aerian poate reconfigura identitatea strategică a unei asemenea entități este nu doar o iluzie, ci o eroare de categorie.

Mearsheimer ar sublinia probabil și paradoxul central al scenariilor Hanson: toate trei presupun o Americă dispusă la angajamente repetate, ciclice, într-o regiune pe care propriul ei instinct strategic o consideră periferică — „offshore balancing” înseamnă tocmai evitarea implicării directe pe uscat. Scenariul pedepsirii periodice este, din perspectiva realismului structural, o definiție aproape perfectă a unui angajament interminabil deghizat în retragere.

III. Dincolo de islam: Shahnameh și matricea persană a rezistenței

Ceea ce lipsește deopotrivă din analiza lui Hanson și din cadrul mearsheimerian este dimensiunea civilizațională profundă a identității iraniene — aceea care nu se reduce nici la teocrația khomeinistă, nici la modelul statului-națiune westfalian.

Iranul nu este o creație a islamului. Islamul este, din perspectiva conștiinței persane, un strat — decisiv, dar nu originar — suprapus peste o civilizație care și-a articulat identitatea cu mult înainte de cucerirea arabă din secolul al VII-lea. Nucleul acestei identități se află în Shahnameh — Cartea Regilor — epopeea lui Ferdowsi, scrisă la cumpăna dintre milenii (977–1010 e.n.), care funcționează în conștiința iraniană cu o forță comparabilă doar cu cea a Iliadei în lumea greacă sau a Eneidei în cea romană.

Shahnameh este, în esența sa, o narațiune a rezistenței. Eroul central — Rostam — este arhetipul luptătorului care apără Iranul (Iranzamin, „pământul Iranului”) împotriva forțelor întunericului, reprezentate de Turan, inamicul de la nord. Structura mitologică a textului este fundamental dualistă, moștenire directă a zoroastrismului: lumina contra întunericului, Ahura Mazda contra lui Ahriman, dreptatea (asha) contra minciunii (druj). Acest dualism nu a dispărut odată cu islamizarea; el a migrat în subteranele conștiinței persane și reapare, cu o regularitate aproape tectonică, în fiecare moment de criză.

Când Ayatollahul Khomeini a construit retorica Republicii Islamice, el nu a operat într-un vid. A grefat vocabularul șiit al martiriului — Karbala, Imam Husein, așteptarea Mahdiului — pe un trunchi mitologic mult mai vechi, în care rezistența împotriva invadatorului străin este nu doar un act politic, ci un imperativ cosmic. Aceasta este dimensiunea pe care nici Hanson, nici Mearsheimer nu o integrează suficient: pentru o parte semnificativă a conștiinței iraniene, bombardamentul american nu este un eveniment militar, ci o repetare arhetipală a invaziei — arabă, mongolă, afghană, irakiană — căreia Iranul i-a supraviețuit de fiecare dată, asimilând sau epuizând invadatorul.

Norouz-ul — Anul Nou persan, sărbătorit la echinocțiul de primăvară — este, în acest sens, un simbol mai relevant decât orice rezoluție a Consiliului de Securitate. El înseamnă: noi suntem aici de dinaintea voastră și vom fi aici și după voi. Limba persană însăși poartă această memorie: spre deosebire de turcă sau de malaeză, ea nu a fost arabizată structural, ci a absorbit lexicul arab păstrându-și sintaxa, fonetica și, mai ales, poetica — Hafez, Rumi, Sa’di, Attar sunt irigațiile permanente ale unei identități care se definește prin frumusețe și melancolie, nu prin cucerire.

IV. Zoroastrismul ca subtext geopolitic

Este util să ne oprim asupra dimensiunii zoroastriene nu din curiozitate academică, ci din prudență strategică. Zoroastrismul — prima religie monoteistă (sau, mai exact, dualist-monoteistă) a lumii — a lăsat în psihologia colectivă iraniană o structură care explică atât mesianismul regimului actual, cât și rezistența populară împotriva lui.

Structura zoroastriană a timpului este eschatologică: istoria se îndreaptă către o bătălie finală (Frashokereti) în care binele va triumfa definitiv. Această matrice s-a transferat, aproape nealterat, în shi’ismul duodeciman: Imamul al 12-lea, cel Ascuns (al-Mahdi), va reveni pentru a restabili dreptatea pe pământ. Khomeinismul a exploatat această structură; dar ea funcționează și în direcția opusă — mulți iranieni educați, seculari sau chiar atei, păstrează un reflex zoroastrian difuz: convingerea că nedreptatea este temporară, că ordinea va fi restaurată, că Iranul are un destin care transcende orice regim.

Din acest unghi, scenariul „Curtis LeMay” al lui Hanson riscă să activeze tocmai mecanismele pe care pretinde că le dezamorsează. Distrugerea sistematică a infrastructurii civile nu produce, în cazul iranian, capitulare — produce solidaritate defensivă. Războiul Iran-Irak (1980–1988) este probabil cel mai bun laborator: opt ani de război total, cu un milion de morți, inclusiv utilizarea armelor chimice de către Saddam Hussein, nu au produs nici colapsul regimului, nici o insurecție populară semnificativă. Dimpotrivă: războiul a consolidat Republica Islamică, oferindu-i legitimitatea martiriului pe care o căuta.

V. Strâmtoarea Hormuz și economia mitologiei

Hanson abordează chestiunea Strâmtorii Hormuz cu un pragmatism dezinvolt: țările care au nevoie de petrol să o patruleze ele. Este un argument seducător, dar care ignoră un adevăr inconfortabil — Strâmtoarea Hormuz nu este doar un punct de tranzit comercial, ci un simbol al controlului iranian asupra propriului golf. Denumirea „Golful Persic” nu este, pentru iranieni, o convenție cartografică, ci o afirmație identitară. Orice tentativă de a internaționaliza strâmtoarea activează nu doar calculul strategic al regimului, ci mândria civilizațională a unei populații care, în alte circumstanțe, ar putea fi aliata naturală a Occidentului.

Mearsheimer ar observa, corect, că problema reală nu este controlul fizic al strâmtorii — pe care forțele navale americane îl pot asigura fără dificultate majoră —, ci costul politic al menținerii acestui control pe termen lung. Cine patrulează Hormuz azi va trebui să-l patruleze și mâine. Iar „mâine”, în logica mearsheimeriană, înseamnă decenii.

VI. Ce ne spune Iranul despre limitele puterii

Adevărata miză a dezbaterii Hanson-Mearsheimer nu este Iranul, ci natura însăși a puterii în secolul XXI. Hanson reprezintă tradiția clasică: puterea militară este supremă, iar victoria o demonstrează. Mearsheimer reprezintă revizionismul realist: puterea militară este necesară, dar insuficientă; fără o strategie de ieșire credibilă, orice victorie tactică devine o capcană strategică.

Iranul adaugă la această ecuație un termen pe care niciunul dintre cei doi nu îl evaluează integral: reziliența civilizațională. Nu poți bombarda o mitologie. Nu poți disloca cu rachete Tomahawk o memorie colectivă de două milenii și jumătate. Nu poți administra cu drone Predator distanța dintre Norouz și Ashura, dintre Rostam și Imam Husein, dintre asha și druj.

Aceasta nu înseamnă că intervenția militară este în mod necesar greșită. Înseamnă că orice strategie care nu integrează dimensiunea civilizațională a adversarului este, în cel mai bun caz, incompletă și, în cel mai rău, autodestructivă. Iranul nu este un sistem de ținte; este o civilizație care gândește în secole. Iar o Americă care gândește în cicluri electorale de doi ani va descoperi, nu pentru prima dată, că superioritatea aeriană nu echivalează cu victoria.

Notă: Textul de mai sus reconstituie și dezvoltă argumentele prezentate de Victor Davis Hanson pentru The Daily Signal, punându-le în dialog critic cu cadrul realist structural al lui John Mearsheimer și cu o dimensiune civilizațional-mitologică a identității iraniene pe care ambele perspective strategice tind s-o subestimeze.