Ortodoxia și tezaurul uitat al orientului creștin

Vocea Libertății • Aprilie 2026

Lucian Crețu

Ortodoxia este una dintre cele mai adânci rădăcini culturale ale României. Într-o Europă care își pierde reperele spirituale, moștenirea Răsăritului creștin, de la Filocalie la isihasm, rămâne un tezaur ignorat, dar încă viu.

Mihail Neamțu: Ce descriu aceste fapte și întâmplări? O foame spirituală ieșită din comun. O nevoie de sacru pe care, da, România o poate satisface.

Suntem parte a Europei răsăritene, adică a civilizației construită pe axa Ierusalim-Constantinopol, cu reverberații-n Alexandria, Antiohia, Damasc și alte centre creștine din Orientul Mijlociu. Moldova și Valahia au fost dintru început fecundate de lumea patristicii grecești, copte, arabe și siriene pe care Sfântul Dumitru Stăniloae a iubit-o și pe care Nichifor Crainic a tălmăcit-o laicilor din România interbelică.

Ortodoxia respiră în texte precum Filocalia, Patericul, pentru a nu mai pomeni scrierile aghioritice, adică mărturiile de viață ale unor Părinților greci, ruși, bulgari, sârbi, români sau georgieni, de la Sfântul Siluan Athonitul până la Părintele Petroniu de la Prodromu. Cultura română are deci șansa de a aparține unei conversații bimilenare despre Logos, iubire, jertfă și umanitate.

Prin Ortodoxie, cultura noastră e intim conectată, mai mult decât cultura daneză sau norvegiană, la universalitatea Bisericii. Cum? Prin asimilarea învățăturilor unui Antonie cel Mare, țăranul egiptean care l-a convertit la monahism pe Augustin de Hippona. Fără Răsăritul creștin, adică fără Evagrie Ponticul, Occidentul lui Ioan Cassian sau Benedict al Nursiei s-ar fi construit altfel. Fără Dionisie Areopagitul, Summa theologica a lui Toma din Aquino ar fi arătat altfel.

Fără Părinții capadocieni din Asia Mică, arianismul ar fi triumfat și-n lumea apuseană. Voi exagera spunând și că fără teologia lui Grigorie de Nyssa, probabil că noțiunea de infinit n-ar fi ajuns la Descartes. Insist, așadar, să afirm un adevăr istoric incontestabil: Orientul este șansa noastră de a accesa nu doar sfințenia culturii creștine, ci și geniul universalității.

Pe când teutonii slujeau idoli prin pădurile Europei, bizantinii construiau catedrale fără seamăn. Uităm prea ușor acest fapt. Ecoul culturii orientale în spațiul moldo-valah ar putea fi subiectul unei cercetări istorice de sine stătătoare. Pentru că oralitatea reprezenta modul principal de transmitere a cunoașterii, patristica greacă și orientală s-a transmis prin relația de ucenicie dintre monahi (sau laici) și părinte duhovnicesc. Știm că mișcarea isihastă și învățătura despre îndumnezeirea omului (theosis) a pătruns în Țara Românească prin sfântul Nicodim de la Tismana (mănăstire întemeiată pe la 1377), care a adus cu sine manuscrise ale unor giuvaere precum Scara Raiului, dar și rânduielile lui Grigorie Sinaitul.

Cert este un lucru: cultura română a avut, prin Ortodoxie, șansa deschiderii la universalitate. În veacul XVIII, ucraineanul Paisie Velicicovschi se hrănește din izvoarele Orientului apofatic pe care Voltaire, Kant sau Hegel nu l-au înțeles niciodată. Să nu-l uităm pe Sfântul Isaac Sirul, venit din zona Irakului de astăzi, care a fecundat literatura lui Dostoievski. Și, atunci, mă întreb: de unde obsesia conectării și a diluării Ortodoxiei contemporane printr-o retorică atlantistă, axată pe imperative geopolitice, nicidecum teologice, mistice sau culturale? De ce să cobori Ortodoxia la discursul despre drepturile omului, când ar trebui să procedezi taman invers: să ridici discursul secular al Europei postcreștine la nivelul intuițiilor patristicii?

Dan Dungaciu: Ne place sau nu, creștinismul e oriental prin esența lui. Dintr-o anumită perspectivă, vedem o lipsă de asumare a stranietății Ortodoxiei în raport cu tot ce este lumesc. Totodată, deși miza spirituală a creștinismului transcende categoriile geopolitice, există totuși o bătălie care se dă-n spațiul de influență religioasă al vechilor și al noilor imperii.

Geopolitica Ortodoxiei este, din păcate, ceva ce rușii știu foarte bine, noi nu. România nu a înțeles încă importanța elementului religios în politica externă și în viziunea strategică.

Dan Dungaciu: Cine mai predă teologie patristică sau medievală în universitățile din România? În general, toate aceste subiecte de conversație pe care le-ați amintit nu mai reprezintă repere ușor recognoscibile pentru un dialog cultural. Paradoxurile sau antinomiile dogmatice ale Ortodoxiei au ieșit din zona de preocupări intelectuale și pentru că teologia a devenit cenușăreasa științelor umane. Cultural, nu mai vorbești azi despre Ortodoxie și Catolicism, decât într-un mod foarte vag, decât foarte rar; din păcate, de cele mai multe ori, politizat.

Mihail Neamțu: Rugăciunea lui Iisus, ca și textele filocalice, liturghia sfântului Ioan Gură de Aur sau icoana ortodoxă, reprezintă un imens tezaur pe care vesticii se bucură să-l descopere, atunci când au ocazia. O aflăm din povestirile unor convertiți, de la radicalul Serafim Rose sau moderatul Kallistos Ware până la regretatul Hugo Tristram Engelhardt Jr. sau, mai recent, pr. Josiah Trenham. În loc să facem un export de spiritualitate ortodoxă, noi ne ocupăm de mimetism, adică să fim aliniați la tot ceea ce zic elitele din Bruxelles, Davos sau… Vatican.

Dan Dungaciu: Nici Vaticanul nu mai spune mare lucru. El funcționează foarte bine pentru că are un stat. Nicio Biserică mare nu funcționează dacă nu are un stat în spate. Biserica Ortodoxă Rusă funcționează foarte bine pentru că are un stat în spatele ei. Nu e decizia patriarhului, ci e decizia statului rus, și după aceea Biserica începe să se miște.

Mihail Neamțu: Uneori e un stat paralel, mă gândesc acum la Constantinopol.

Dan Dungaciu: Da, de pildă. Întotdeauna aceste state au fost foarte importante și Bisericile în sine nu sunt neapărat un factor geopolitic, nici măcar în Ucraina, nici în Rusia, nici în alte părți. Dimensiunea culturală s-a simplificat într-o măsură atât de mare încât ceea ce în perioada interbelică părea discurs cultural, practicat cu dezinvoltură în spațiul public, astăzi nu mai este discurs cultural, este eventual discurs academic. E cultură foarte înaltă! Repet, cine mai predă teologie medievală chiar și la facultățile de istorie? Nimeni. Absolut nimeni, pentru că cei care s-au ocupat de asta au intrat în alte zone.

Europa nu e atât de seculară pe cât vrem să spunem, 51% dintre europeni se declară creștini. Dacă ne uităm însă la discursul Bruxelles-ului, avem impresia că nu mai e nici un creștin pe aici, pe continentul nostru. De fapt, noi, europenii oferim, dacă vreți, șansa Rusiei să-și facă toată propaganda anti-europeană pe filon conservativ-creștin, pentru că nu vrem să vorbim despre asta. Muntele Athos a fost finanțat cu bani europeni, la fel și Palatul Patriarhiei în România. Nimeni nu mai spune asta la Bruxelles. Comisia Europeană pare să fi pierdut organul care percepe religia… Nici măcar nu o mai înjură, căci înjurătura ar fi, totuși, un mod de a băga în seamă crezul ancestral al unei comunități. Birocrația de la Bruxelles este indiferentă.

Nu ai voie să pui o icoană în școală pentru că poți să ofensezi publicul, dar ai voie să faci educație de gen, chiar ești obligat.

Dan Dungaciu: Întrebarea cheie în această discuție este următoarea: de ce identitatea sexuală e mai importantă decât identitatea religioasă? Dacă noi suntem neutri, la nivel de stat, la nivel de instituții europene, și nicio identitate nu trebuie să fie mai importantă ca altele, atunci cine decide pentru viața noastră și ne spune că identitatea de gen este cea mai importantă dintre identitățile pe care le ai la un moment dat? Cine are dreptul să decidă?

Citiți și: alte reflecții, pe Substack

Fragment extras din: Dan Dungaciu & Mihail Neamțu — America lui Trump versus Lumea lui Soros