Reduta Conservatoare

De la Coposu la AUR:

Genealogia dreptei românești

Vocea Libertății • Aprilie 2026

Lucian Crețu

Dialog între Mihail Neamțu și Petrișor Peiu

Partea III

Ceea ce urmează nu este o transcriere, ci o reconstituire. Dialogul dintre Mihail Neamțu și Petrișor Peiu, înregistrat pe canalul Vocea Libertății în ianuarie 2026, a fost supus unui proces editorial care a presupus, în egală măsură, fidelitate față de spiritul conversației și exigență față de litera paginii tipărite.

Europa Națiunilor contra suprastatului federal

Mihail Neamțu: Conservatorii britanici au părăsit Partidul Popular European nu din capriciu, ci din convingere: se opuneau proiectului federalizării.

Există și astăzi intelectuali români care, invocând PNȚ-ul de odinioară, susțin că Statele Unite ale Europei sunt singura soluție. De ce greșesc?

Petrișor Peiu: Greșesc fiindcă ignoră cronologia. Europa pe care o construiau Kohl, Thatcher și Mitterrand era Europa Națiunilor, o piață comună, o comunitate economică. Formula „Statele Unite Europene” a apărut abia cu Tratatul de la Lisabona, născut greu, după eșecul referendumurilor din Olanda și Franța în 2005.

Momentul decisiv a fost altul: comisia condusă de Valéry Giscard d’Estaing, un om al dreptei autentice, președinte al Franței între 1974 și 1981, un golist în spiritul lui De Gaulle deși milita la UDF, nu la RPR-ul lui Chirac, a respins includerea identității creștine în preambulul Constituției europene.

Au rămas doar rădăcinile grecești și romane, ca și cum Europa s-ar fi oprit la Panteon, fără să mai treacă pe la Golgota.

Papa Ioan Paul al II-lea ceruse explicit includerea referinței creștine și a fost refuzat.

Să scoți creștinismul din definiția Europei și să pretinzi că aperi identitatea europeană este un exercițiu de acrobație intelectuală pe care doar un comitet de la Bruxelles îl putea inventa.

Mihail Neamțu: Prin acest gest, excluderea creștinismului din preambul, dreapta europeană a făcut primul pas spre propria scindare.

„Viața nu înseamnă a trăi, ci a ști pentru ce trăiești.” — Nicolae Iorga

Petrișor Peiu: Exact. Conservatorii britanici s-au retras și au format ECR, grupul din care AUR face parte astăzi.

În Spania, Partidul Popular a alunecat atât de tare spre centru încât aripa dreaptă s-a rupt și a fondat VOX.

Acum Popularii încearcă să revină, într-o competiție cu propria disidență. Iar la noi?

Singurul om care urmărea aceste mișcări era Gabriel Țepelea. Coposu și Diaconescu erau oameni de acțiune, nu gânditori politici, deși tânărul Coposu, în anii săi de dinainte de temniță, scrisese articole de o nuanță doctrinară surprinzătoare.

Și viața politică interbelică avea o trăsătură pe care generația noastră n-a mai apucat-o: pluralismul intern al partidelor. În PNȚCD coexistau aripa Maniu, moștenitoarea Partidului Național, și aripa Mihalache, moștenitoarea Partidului Țărănesc.

La liberali, curente diferite de gândire își disputau viziunea fără ca nimeni să fie excomunicat.

Erau oratori formidabili, inclusiv Nae Ionescu, acel profesor de logică și metafizică de la Universitatea din București, un bărbat cu o oratorie magnetică și o influență controversată, sub a cărui fascinație au crescut, deopotrivă, Eliade, Cioran, Noica și Sebastian. Era o viață efervescentă.

Azi, cine face un pas lateral e tratat ca un deviaționist. Am ajuns la standardul stalinist.

Ion Diaconescu, sau ascetismul la putere

Petrișor Peiu: Diaconescu era altă specie. Născut în 1917, deținut șaptesprezece ani, aceeași durată ca și Coposu, ca și cum regimul ar fi măsurat suferința cu aceeași riglă, era un purist al conservatorismului.

Coposu avea un creștin-democratism de factură german-italiană, ceva mai nuanțat, mai diplomatic; Diaconescu era un absolutist al principiului. Ținea toate posturile, inclusiv vinerea. Mergea la biserică cu o asiduitate pe care nici preoții nu o aveau întotdeauna. Era un mare admirator al lui Ticu Dumitrescu, minunatul Ticu, și al ideilor lui despre deconspirarea turnătorilor.

Făcea și o glumă, cu o autoironie pe care doar un om care a trecut prin iad și-o poate permite: „Când am ieșit din pușcărie, aveam un nepot. Acum, când am ajuns la putere, am patruzeci.” Nu avea copii; nepoții îi răsăreau în proporție directă cu funcția deținută, un fenomen de generație spontană pe care Lamarck nu l-ar fi putut explica.

Petrișor Peiu: Trăia cu soția într-un apartament de două camere la Piața Unirii, la etajul opt, fără lift funcțional multă vreme. Apartamentul îl primise aproape cu forța când devenise prim-vicepreședinte al PNȚCD; până atunci locuise și mai rău.

Când am fost la el acasă, era președintele Camerei Deputaților, al doilea demnitar al statului, mânca cartofi prăjiți cu usturoi. Vineri, asta era masa. Dar îi servea pe toți cei care veneau, cu o ospitalitate care nu ținea de abundență, ci de fire. Avea o modestie care amintește de frații Kaczyński, de acea dreaptă est-europeană crescută în austeritate și înăsprită în celulă.

Mihail Neamțu: Mai mult usturoi la PSD și mai mulți cartofi la PNȚ! Scuză-mă, usturoiul fiind, desigur, elementul apotropaic prin excelență al civilizației noastre carpatice.

Petrișor Peiu: În anii nouăzeci, cuvântul „conservator” era un blestem. Presa apropiată de Alianța Civică îl folosea peiorativ, ca etichetă pentru partidul lui Iliescu, FSN, FDSN, PDSR, în succesiunea acelor sigle care se schimbau ca măștile la un bal.

Noi, tinerii din PNȚCD, când mergeam la Internaționala Creștin-Democrată sau la Partidul Popular European, eram atrași instinctiv de conservatorii britanici și de Partidul Popular Spaniol, care erau cu adevărat de dreapta.

Și vedeam, sub ochii noștri, cum CDU-ul german alunecase spre centru.

Kohl fusese ultimul gigant. După el, delugiul. Eram șocați când creștin-democrații germani predicau „economia socială de piață”; pentru noi, care făcuserăm revoluția visând la capitalism, formula suna ca o blasfemie blândă, de parcă ne-ar fi spus cineva că apa e uscată, dar nu foarte.

Kohl făcuse Germania Mare în 1990, cu acordul Americii și al Rusiei, cu tot mormăitul de rigoare al lui Mitterrand și al doamnei Thatcher. După el, cine?

Trădarea intelectualilor: de la Alianța Civică la al treilea USR

Petrișor Peiu: După 1991, în spațiul public românesc apar figuri care nu se mai revendică de la Reagan sau Thatcher, ci de la noțiuni proaspete, cu miros de birocrație transatlantică: „societatea deschisă”, „civismul”, „modernizarea”.

Alianța Civică și-a propus să scoată politica din politică, să înlăture diferențele doctrinare și să-i reunească pe toți într-o mișcare civică. Singurul lucru care-i unea era ostilitatea față de Iliescu.

A apărut Partidul Alianței Civice, primul USR din istoria românească, cu oameni ca Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, intelectuali veritabili, cu școală serioasă, dar fără discurs politic, fără substanță programatică.

Au dispărut repede. „PAC a făcut poc”, s-a spus cu răutate. Și au adus în premieră un pilon care va deveni central în gândirea progresistă: anticorupția.

Mihail Neamțu: Dezvoltă ideea.

Petrișor Peiu: În 1992-1993, tema anticorupției e descoperită și exploatată cu mare succes.

Miniștrii lui Iliescu sunt prezentați ca niște campioni ai corupției. Dacă ne uităm retroactiv, erau niște copii pe lângă ce-a urmat. Ce însemna „marea corupție” pe atunci?

Venea ministrul de la București să viziteze o fabrică la Brașov și pleca cu portbagajul plin cu pâine ardelenească, din aia mare, rotundă, cu cartofi înăuntru, cum se face la Brașov, un picior de porc și o damigeană de țuică.

Pe vremea aceea, un ministru se mulțumea cu un portbagaj; azi nu-i mai ajunge un tir.

Unul dintre marii corupți ai epocii era Bebe Ivanović, acuzat de furtul a câtorva zeci de mii de dolari.

Sumă care astăzi n-ar acoperi nici cheltuielile de protocol ale unui subsecretar de stat.

Nu apăruse încă privatizarea masivă și, deci, nici corupția la scară mare.

Regimul Iliescu a condus cu incompetenți care dădeau senzația de corupție și a început să se împrumute cu o frenezie pe care Ceaușescu n-ar fi tolerat-o.

România, care sub Ceaușescu nu mai era împrumutată de nimeni, a intrat brusc într-un ciclu al datoriilor, convinsă că banii cheltuiți fără număr îi vor aduce victorii electorale.

Petrișor Peiu: Al doilea USR din politica românească a fost PD-ul sub Petre Roman și apoi sub Traian Băsescu: fără ideologie, fără valori, cu o singură obsesie, progresul. „România trebuie să se modernizeze”, dar nimeni nu întreba: spre ce? Nu conta familia, nu conta biserica, nu conta națiunea, nu contau copiii care nu se mai nășteau.

Conta competența tehnică. Băsescu însuși, deși nu avea o cultură politică generală, avea simț politic, adică simțea unde e culoarul liber.

PNȚCD dispăruse. Pământul rămăsese gol pe dreapta. Băsescu l-a ocupat fără convingere, doar cu instinct: a scos PD-ul din Internaționala Socialistă și l-a băgat în Partidul Popular European prin fuziunea cu Partidul Liberal Democrat al lui Stolojan, și el un tehnocrat fără doctrină.

Năstase, la cealaltă extremitate, ocupa culoarul social-democrat. Nu am avut niciodată impresia că Năstase este un om de stânga cu convingeri; reputația sa de arghirofil, de om care iubește luxul.

Era la antipodul oricărei etici socialiste.

Era „stânga caviar”, formula aceea franceză care desemnează socialiștii din medii înstărite, cei care militează retoric pentru muncitorime dar își aleg vacanțele în Saint-Tropez și pe copii îi trimit la școli private în Elveția.

De aceea Jean-Luc Mélenchon are atâta succes în Franța: fiindcă îi critică pe socialiștii de șampanie, pe cei care au abandonat cartierele populare.

Mihail Neamțu: Sorin Frunzăverde merită o mențiune, un om citit, cu influență discretă în masonerie, care a ajutat partidul în moduri pe care nu le consemnează niciun ziar și care a sfârșit ca victimă a regimului Băsescu: inculpat, dus prin pușcărie cu cătușe, deși se știa că are cancer și nu putea fi tratat.

Băsescu nu l-a iertat că mersese pe ideea fuziunii cu PNL. Dar, dincolo de tragedia personală, vedem un tipar: teme fundamentale, educația religioasă, crucea în școli, familia ca uniune naturală, criza demografică, au fost abandonate rând pe rând, în tăcere, de întreaga clasă politică.

Ultimul care a mai încercat un discurs naționalist, Vadim Tudor, s-a stins din viață în 2015 și, oricum ai judeca personajul, trebuie să recunoști că nimeni nu mai știa să înjure așa frumos în Parlamentul României. Culoarul a rămas gol.

Petrișor Peiu: Dreapta a început să li se pară nefrecventabilă intelectualilor noștri în momentul în care ei au renunțat să mai apere libertatea politică. Cine nu era cu Băsescu era rău.

Protocoalele secrete despre care am aflat mult mai târziu erau un atentat la construcția clasică a statului democratic: existența unei alterități politice nu mai era acceptată, drepturile constituționale fuseseră suspendate de facto.

Acești intelectuali nu au apărat aceste valori. Nu le cer perfecțiune, ci consecvență.

Al treilea USR a fost USR-ul propriu-zis, apărut în anii 2010 cu aceleași reflexe: anticorupție, tehnocrație, oroare față de politic.

Guvernul tehnocrat din 2016 a fost prăpădul: PSD-ul lui Dragnea a luat 46% în noiembrie.

Va urma…

Citiți și: alte reflecții, pe Substack