Dacia: România, singura piață din Europa unde nu creștem

Vânzările auto au scăzut cu peste 20% în primul trimestru. Conducerea Dacia pune criza pe seama blocajului Rabla și a instabilității politice.

Vocea Libertății • Aprilie 2026

Lucian Crețu

Există momente în care adevărul economic ajunge să fie rostit nu de economiști, nu de analiști, nu de opoziție, ci de oamenii care vând mașini.

Directorul de vânzări al Dacia, Frank Marotte, a formulat recent un diagnostic pe care clasa politică românească pare incapabilă să și-l asume: România este singura piață din Europa unde nu creștem. 

Cifrele confirmă această afirmație fără echivoc.

În primul trimestru din 2026, piața auto din România a înregistrat o contracție de peste 20%.

O prăbușire susținută pe trei luni consecutive, vizibilă atât la persoane juridice, cât mai ales la persoane fizice.

Dacia, cel mai puternic brand auto din România, a coborât la o cotă de piață de circa 18% în luna martie, după o scădere de 21% la înmatriculări: 4.983 de autoturisme, față de nivelurile din anii anteriori.

Directorul Dacia, Mihai Bordeanu, a numit lucrurile pe numele lor: depresie.

Termenul nu este unul contabil.

Este unul clinic, și tocmai de aceea e revelator.

O piață deprimată nu reacționează la stimuli obișnuiți. Ea reflectă o stare de spirit colectivă.

O paralizie a încrederii, o retragere a consumatorului din orice angajament financiar major.

Cauza imediată este dublă. Pe de o parte, blocajul programului Rabla, un instrument de politică publică existent de două decenii, care în 2025 genera comenzi ferme încă din luna februarie.

În 2026, la data declarațiilor conducerii Dacia, nu exista nicio certitudine că programul va fi lansat.

Pe de altă parte, criza politică prelungită, cu efectele ei directe asupra climatului de încredere economică.

Bordeanu a spus-o cu o precizie aproape pedagogică: dacă stai cinci minute la orice știre românească, ieși deprimat.

Nu e o metaforă retorică. E o constatare despre arhitectura psihologică a deciziei de consum.

Dar diagnosticul depășește piața auto.

Confederația patronală Concordia a cuantificat, marți, costul economic direct al instabilității politice.

Dobânzile la titlurile de stat au urcat cu aproape un punct procentual față de februarie, de la 6,4% la 7,31%.

Cursul euro se apropie de pragul psihologic de 5,20 lei, cu un risc de depreciere de 1-2% față de nivelul actual.

Ratele la credite ar putea crește cu 7,5-10%, erodând puterea de cumpărare a populației.

Fondurile europene din PNRR sunt și ele în pericol, România acumulând deja penalități pentru întârzieri generate de suprapunerea de crize instituționale.

Toate acestea nu sunt previziuni alarmiste.

Sunt consecințe structurale ale unui blocaj politic care durează de prea mult timp.

Când statul se împrumută mai scump, costul se transferă în economie, în credite, în contracte, în investiții amânate.

Când cursul valutar devine impredictibil, companiile nu planifică pe termen lung.

Când programele de stimulare a cererii sunt suspendate fără calendar clar, nici producătorii, nici consumatorii nu pot lua decizii raționale.

Dacia este un indicator extrem de sensibil al stării de spirit economice.

Spre deosebire de bunurile de lux sau de serviciile financiare, o mașină este achiziția cea mai vizibilă a clasei de mijloc din România.

Ea presupune angajament financiar, credit, planificare pe câțiva ani.

Când vânzările Dacia scad cu 21%, nu scade doar un indicator sectorial. Scade încrederea românului obișnuit în propriul viitor economic.

Paradoxul dureros este că, în același timp, Dacia crește în toată Europa.

Același produs, același brand, aceeași companie, dar rezultate diametral opuse în funcție de mediul politic și instituțional în care operează.

Aceasta este, poate, cea mai elocventă măsură a prețului pe care România îl plătește pentru instabilitate.

Nu în abstracțiuni ideologice, ci în mașini nevândute, în rate nepercepute, în fabrici care livrează mai puțin acasă decât în afară.

Instabilitatea politică are un cost economic direct și măsurabil, spun patronatele.

E o ecuație, iar România, în primele luni din 2026, plătește această ecuație în rate zilnice, fără ca cineva din clasa politică actuală să fi prezentat un plan coerent de ieșire.

Citiți și: alte reflecții pe Substack