O gară, un chip și o lecție uitată

Vocea Libertății • Mai 2026

Mihail Neamțu

Într-o fotografie tulburătoare, desprinsă parcă dintr-un vis cu lumină difuză și tăceri grele, îl vedem pe George Enescu într-o gară englezească – Salisbury, pentru a fi mai exacți.

Chipul său nu caută aplauze, nu revendică nimic. E doar o siluetă în mișcare.

Au trecut peste șapte decenii de când Enescu a plecat dintre noi – discret, la Paris, pe 4 mai 1955.

Dar imaginea aceasta, cu aerul său de noblețe tristă, spune tot ce n-am mai fost în stare să învățăm.

Mai ales azi, când ne grăbim să confecționăm, cu o hărnicie de prost gust, influensări gălăgioși – nu spirite înalte.

Ne-am pricopsit, spune Enescu, cu o faună de indivizi descurcăreți, „eficienți”, mereu la vânătoare de oportunități.

Ne-am pierdut nu doar moralitatea, dar și manierele, ba chiar obiceiul de a ne îmbrăca frumos – adică semnele exterioare ale unei interiorități cultivate. Azi, a te purta elegant e aproape suspect.

Am uitat, în graba noastră funcțională, aristocrația spirituală – adică temelia umanității care nu ține nu de contul în bancă, ci de caracter, inimă, sensibilitate, lecturi temeinice, reverențe delicate și conversații cu subtext.

În locul aristocrației vechi, suntem obligați să contemplăm mahalaua, subcultura, țopăiala.

Vedem o sumedenie de inși „realizați” care n-au citit nicio carte și de „formatori de opinie” care n-au nicio reflecție despre moarte, iubire, genialitate sau Dumnezeu.

Suntem departe – foarte departe nu de gloria veacurilor trecute, ci de însăși definiția demnității.

Departe nu de avere, ci de subtilitate. Departe nu de prosperitate, ci de bun-simț.

George Enescu n-a fost doar un compozitor. A fost un boier al sunetului spiritualizat. Iar noi, în goana după zgomot, i-am pierdut înțelesul.

Citiți și: alte reflecții pe Substack