Președinții României: Epoca Ceaușescu

Reduta Conservatoare

Președinții României

Vocea Libertății • Mai 2026

Lucian Crețu

Dialog între Mihail Neamțu și Petrișor Peiu

Partea I

În pragul alegerilor prezidențiale din 2024, senatorul Petrișor Peiu, a acceptat invitația lui Mihai Neamțu la podcastul „Vocea Libertății” pentru a analiza patru figuri decisive ale României postbelice: Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus Werner Iohannis. Conversația lor oferă o radiografie lucidă și adesea necruțătoare a opt decenii de putere românească.

Un om simplu, o figură complexă

Mihai Neamțu: Haideți să vedem cum arăta România în 1989. Sute de mii de compatrioți au coborât în stradă pentru a striga libertate și pentru a cere drepturi constituționale care erau încălcate în regimul Ceaușescu.

Ceaușescu moare pe 25 decembrie 1989 la Târgoviște, ca urmare, probabil, a unei lovituri de stat. De ce Ceaușescu nu a avut soarta lui Gorbaciov? De ce nu a știut să-și gestioneze sfârșitul mandatului într-un mod mai inteligent?

Și de ce rămâne, până astăzi, o figură atât de controversată, pe de o parte un președinte implicat în modernizarea României, pe de altă parte socotit tiran?

Petrișor Peiu: În primul rând trebuie spus că cei care au ieșit în stradă erau câteva mii la început. Sutele de mii au venit după ce au prins curaj, după ce au văzut că treaba era rezolvată.

Ceaușescu este o figură foarte complexă. Paradoxal, era un om simplu, fără multă școală, dar o figură care a evoluat considerabil de-a lungul deceniilor.

Origini: Scornicești, Pitești, Doftana

Mihai Neamțu: Schițăm această cronologie pentru cei care nu ne cunosc pasiunea pentru istoria modernă. Ceaușescu se naște în 1918 la Scornicești, într-o familie săracă.

La 14 ani este deja dispus să sufere pentru idealurile revoluționare. Ajunge în închisoarea Doftana. Participă la activitățile unui partid interzis atât de regimul Carol al II-lea, cât și de regimul constituțional anterior.

Nimerește de partea bună a istoriei, din perspectiva lui, după 1947 și are o ascensiune rapidă…

Petrișor Peiu: Bazată pe fapte abominabile, totuși. El a participat personal, direct, la represiune, la colectivizarea forțată a țăranilor. Se pare că unii l-au văzut amenințând cu pistolul, dacă nu chiar executând câțiva oameni.

Principala crimă din acea perioadă este însă politizarea și deprofesionalizarea armatei. El a condus armata din punct de vedere politic o lungă perioadă și, până în 1965, este printre principalii vinovați de transformarea ofițerului de carieră, un cadru competent și instruit, într-un simplu politruc.

A încercat mai târziu să corecteze această eroare, în anii ’70-’80, dar era prea târziu: nu mai controla sistemul.

Mihai Neamțu: Primul drum al tânărului Ceaușescu a fost ca ucenic cismar la Pitești…

Petrișor Peiu: Exact, într-o cizmărie. Câțiva ani a lucrat acolo. Faptul acesta a creat mai târziu o situație pitorească: autoritățile comuniste din Pitești, aflat în plin proces de modernizare, aveau curaj să demoleze tot, dar nu și o stradă cu maghernițe din apropierea centrului, pentru că acolo, la una dintre cizmăriile respective, lucrase tânărul Nicolae Ceaușescu.

Problema s-a rezolvat când el a venit într-una din nenumăratele vizite la Pitești, a trecut cu mașina pe acolo și a întrebat: „Da’ ce-i cu maghernițele astea? Ați construit tot felul de clădiri moderne și nu faceți nimic aici!” Și gata, s-a ras totul.

Ceaușescu era îndrăgostit de județul Argeș, deoarece Scornicești a trecut la scurt timp din județul Olt în județul Argeș.

Pitești era numit în epocă „orașul cinstei, demnității și onoarei socialiste”, iar Ceaușescu și-a petrecut acolo cele mai multe zile de naștere.

Nu Ceaușescu a deschis România spre Occident

Mihai Neamțu: Era un joc pe care Iugoslavia îl făcea deja?

Petrișor Peiu: Iugoslavia îl făcea de la început, dar România nu. Un lucru esențial, adesea trecut cu vederea: prima decizie de deschidere a României spre lumea occidentală nu îi aparține lui Ceaușescu.

A fost luată de echipa Gheorghe Gheorghiu-Dej și Apostol. În 1958, această echipă a reușit retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul țării. Abia atunci au început investițiile în marile combinate industriale și în obiectivele civile importante, inclusiv multe din lucrările pe care lumea i le atribuie lui Ceaușescu.

El nu era nici măcar la conducerea partidului în acel moment.

Mihai Neamțu: Avea 40 de ani Ceaușescu atunci când s-au retras trupele sovietice.

Petrișor Peiu: Până în 1965 a fost un aparatcic perfect, un om de aparat fără inițiativă proprie. Momentul de cotitură vine în august 1968, când invazia sovietică a Cehoslovaciei îl pune în fața unui risc personal real.

El a perceput-o ca pe o amenințare directă la adresa propriei puteri: sovieticii nu erau deloc mulțumiți că în România venea tehnologie occidentală, iar tehnologia aceea nu vine niciodată singură, vine întotdeauna însoțită de o influență politică.

Discursul din 21 august 1968, cu două zile înainte de sărbătoarea de 23 August și la câteva zile după ce prima Dacie 1300 ieșise pe porțile uzinei de la Pitești, i-a conferit o aură de curaj pe scena internațională.

Nixon vine la București, Charles de Gaulle este prezent, liderii chinezi îl curtează. Ceaușescu devine mediator între Moscova și Beijing, dar și între Washington și China. Este primit de Regina Angliei, de Jimmy Carter. Până prin 1977-1978, România era percepută drept cel mai deschis regim socialist.

Cultul personalității: un fenomen tipic românesc, nu importat din Coreea de Nord

Mihai Neamțu: Cultul personalității a început totuși în 1971, după vizita în Coreea de Nord…

Petrișor Peiu: Cultul personalității a început mai devreme și nu are legătură directă cu vizita din Coreea de Nord. Are legătură cu modul în care a funcționat dintotdeauna orice conducere de partid politic din România.

Mihai Neamțu: Explicați!

Petrișor Peiu: Să ne aducem aminte: după Revoluție, cam același fenomen exista în FDSN, PDSR, PSD, cu cultul personalității lui Ion Iliescu. La fel am trăit în PNȚCD cultul lui Corneliu Coposu.

Apoi a venit în Partidul Democrat cultul lui Petre Roman, după care a urmat marele cult al lui Traian Băsescu, care nu a mai fost doar la nivelul partidului, ci la nivel național. Nu mai puteai spune absolut nimic împotriva lui.

E adevărat că după Băsescu nu a mai apărut niciun lider cu o asemenea forță. Îl avem acum pe Simion, care este un lider politic important, dar de alt tip.

Va urma…

Citiți și: alte reflecții pe Substack