Creștinismul și progresul Europei: mit sau realitate?

Reduta Conservatoare

Părinții fondatori ai României

Vocea Libertății, Mai 2026

Lucian Crețu

Dialog între Mihail Neamțu și Petrișor Peiu

Partea I

Acuzația că religia creștină a frânat evoluția socială și tehnologică a Europei vine dintr-o tradiție istoriografică înrădăcinată în secolul al XVII-lea. Petrișor Peiu demontează, în dialog cu Mihail Neamțu, această interpretare, arătând că ea ignoră diferențele profunde dintre evoluția Vestului și cea a Estului european. Confruntarea îndelungată a Estului ortodox cu expansiunea islamică, abandonul sistematic al acestuia de către puterile occidentale și catastrofa de la Mohács constituie contextul în care trebuie citită orice discuție despre modernizarea târzie a spațiului românesc.

Un mit cu origini în „secolul luminilor”

Mihail Neamțu: Se spune în multe locuri despre credința creștină că este responsabilă pentru stagnarea noastră socială și tehnologică. Se afirmă că, de cele mai multe ori, conservatorismul s-a opus progresului de orice fel.

Petrișor Peiu: Este o discuție care vine de undeva din secolul al XVI-lea și al XVII-lea, când mulți francezi din așa-numitul „secol al luminilor” tot spuneau că apariția creștinismului a oprit cumva evoluția civilizației greco-romane.

Se dădeau tot felul de exemple, inclusiv incendierea Bibliotecii din Alexandria — exemple care nu sunt dovedite istoric și care fac abstracție de ceea ce s-a întâmplat ulterior. Creștinismul are o paletă foarte largă: într-un fel a evoluat Vestul Europei, în alt fel a evoluat Estul.

Estul abandonat în fața expansiunii islamice

Petrișor Peiu: Vestul extrem al Europei s-a eliberat rapid, în 1492, prin finalizarea Reconquistei în Peninsula Iberică. Estul Europei a rămas să se confrunte cu civilizația islamică, apărută la 632 de ani după creștinism.

Această diferență istorică trebuie tot timpul avută în minte.

Estul a fost, în același timp, blamat și părăsit de civilizația vestică. Timp de multe sute de ani,

Vestul s-a complăcut într-un fel de realpolitik care spunea: țările române, Serbia, Bulgaria, Grecia, piatra de temelie a civilizației raționale europene, rămân sub jurisdicția Imperiului Otoman, iar noi ne construim lumea noastră în Vest.

Mihail Neamțu: Deși genovezii și venețienii s-au străduit, mai ales genovezii, să ne ajute în 1453.

Petrișor Peiu: S-au străduit într-un târziu, într-un context în care Biserica din Constantinopol încerca să facă orice pentru a scăpa orașul de asediul otoman, inclusiv, se pare, că ultima liturghie a fost după ritualul latin.

Constantinopolul a căzut în Săptămâna Mare. Primul lucru care îmi vine în minte, din păcate, nu este confruntarea cu civilizația islamică, ci ziua de Vinerea Mare din 1204, când cavalerii latini ai Cruciadei a IV-a au jefuit Bizanțul, plecând să recucerească Țara Sfântă, dar oprindu-se pe drum pentru a prăda Constantinopolul.

Mihail Neamțu: Un act regretat mai târziu de Papa Ioan Paul al II-lea, dar care tulbură sufletele multor călugări până astăzi, la Athos.

Catastrofa de la Mohács și lecțiile neasimilate

Mihail Neamțu: Acum 500 de ani s-a petrecut ceva dramatic, mai ales pentru maghiari: 1526, Bătălia de la Mohács.

Petrișor Peiu: Bătălia de la Mohács marchează sfârșitul regatului maghiar. Ungaria dispare ca mare putere. Ceea ce s-a întâmplat atunci este simptomatic pentru modul în care ungurii au perceput istoria.

Ei nu au înțeles că nu se pot opune Imperiului Otoman printr-un război dus de unul singur. Au crezut că pot suplini numărul prin credință și vitejie, a fost, de fapt, o nebunie.

Regatul maghiar a fost distrus atunci și a pierdut pentru totdeauna. Înflorind foarte târziu, în 1867, și doar sub formă juridică: austriecii se foloseau de însemnele regatului maghiar repus în drepturi în cadrul monarhiei dualiste.

Petrișor Peiu: Aceeași catastrofă s-a repetat, la aproape 400 de ani distanță, în 1919, când Ungaria, imediat după război, s-a declarat în stare de război cu România. Războiul din Transilvania s-a terminat prin cea mai brutală înfrângere după Mohács pentru Ungaria.

Trupele române au ajuns aproape de lacul Balaton, iar pe 4 august au eliberat Budapesta.

Mihail Neamțu: Unii vor spune că nu era Ungaria neapărat creștină, ci mai degrabă bolșevizată de Béla Kun.

Petrișor Peiu: Ungaria era totuși o țară eminamente creștină, cum a rămas și acum. Bolșevicii luaseră puterea, e adevărat, dar armata era condusă de generali creștini, care au avut nesăbuința să atace un stat de dimensiuni duble.

România era atunci un stat de dimensiuni duble, cu o armată de două ori mai mare, mai bine organizată, mai coezivă și care avea un țel național. A fost o nebunie. Același gest al cavaleriei de la Mohács a fost reîntâlnit în 1919.

Estul creștin lăsat pe cont propriu

Petrișor Peiu: Estul ortodox al Europei a fost lăsat, oarecum, în mâna Imperiului Otoman.

Acest concept de realpolitik, pe care germanii l-au teoretizat mult mai târziu, a apărut de fapt atunci când Imperiul Habsburgic și regatul polonez au încercat să împartă lumea între Vestul catolic și Estul ocupat de trupele otomane.

Mihail Neamțu: Eugeniu de Savoia îmi vine acum în minte: s-au făcut încercări de înfruntare a otomanilor, iar el a eliberat Timișoara și, cred, parțial Oradea, orașe care astăzi se află pe teritoriul României.

Asta se întâmplă în secolul al XVIII-lea.

Va urma…

Citiți și: alte reflecții pe Substack