Dimitrie Cantemir, principele filozof (II)

Redacția

Principele-Savant în Exilul Rus

I. Curtea lui Petru și utilitatea patronajului

Relația lui Cantemir cu Petru cel Mare este unul dintre cele mai interesante parteneriate intelectuale ale începutului de secol XVIII. Țarul avea nevoie de cunoașterea lumii otomane pe care o poseda Dimitrie Cantemir; Domnul moldovean avea nevoie de protecția și de resursele lui Petru cel Mare Dar relația a depășit rapid dinamica simplă a unui raport de vasalitate. Împăratul rus l-a făcut pe Cantemir Prinț al Imperiului Rus, și sfetnic, fiind mereu în cercul său restrâns.

Dimitrie Cantemir s-a trezit la curtea rusă într-un mediu care îl constrângea și îl emancipa deopotrivă. Rusia lui Petru cel Mare traversa propria revoluție civilizațională, iar Cantemir ocupa în cadrul ei o poziție cu totul aparte: era mai educat decât cei mai mulți nobili ruși și mai oriental decât vest-europenii pe care Petru îi importa pentru a-și moderniza imperiul. Ambiguitatea aceasta îi oferea o libertate intelectuală neobișnuită, pe care a știut să o fructifice.

II. Descriptio Moldaviae: dragostea ca metodologie

„Descriptio Moldaviae” a fost scrisă la recomandarea Academiei de Științe din Berlin, al cărei membru Cantemir a devenit în 1714, fiind, de altfel, primul român care a primit această distincție, lucrarea este, la suprafață, o descriere geografică, istorică și etnografică a Moldovei pentru publicul erudit vest-european. Citind-o, descoperim un act de conservare culturală al unui om care se temea că locul iubit va dispărea altfel din conștiința europeană.

Dimitrie Cantemir descrie geografia moldoveană, agricultura, clima, obiceiurile sociale, tradițiile juridice, practicile religioase și particularitățile lingvistice cu o atenție la detaliu care depășește cu mult ceea ce publicul berlinez ar fi pretins. Face ceea ce fac adesea exilații: reconstruiește prin limbajul scris patria pierdută, cu precizia și devotamentul celui care știe că nu se va mai întoarce niciodată fizic acolo. Volumul nu este doar știință, este doliu transformat în cunoaștere sistematică.

Acesta este al treilea punct de cotitură interioară: recunoașterea de către Cantemir a faptului că opera sa savantă nu era separată de identitatea sa politică și personală, ci continuă cu ea. A scrie serios despre Moldova era în sine o formă de cârmă, un mod de a se asigura că istoria și cultura poporului său vor supraviețui aranjamentelor politice care îi distruseseră domnia.

III. Historia ieroglifică: argumentul ascuns al romancierului

„Istoria ieroglifică”, scrisă în jurul anului 1705, de fapt în ultima perioadă petrecută la Constantinopol, deși publicată mult mai târziu, este cea mai inovatoare din punct de vedere formal dintre operele lui Cantemir și unul dintre cele mai ciudate și mai strălucite texte din literatura română timpurie. Roman alegoric în care animalele reprezintă figuri politice: Vulturul este Sultanul otoman, Inorogul reprezintă familia Cantemir, el folosește convențiile fabulei pentru a livra o analiză politică sofisticată a raporturilor dintre curtea moldoveană și stăpânirea otomană. Cantemir a ales alegoria nu numai pentru a eluda cenzura — deși aceasta era cu certitudine o considerație, ci pentru că alegoria îi îngăduia să rostească lucruri despre putere, corupție și supraviețuire politică pe care nu le putea spune direct fără să mintă sau să moară. 

IV. Istoria creşterilor şi a descreşterilor curţii otomane

„Istoria otomană”, redactată în latină între 1714 și 1716 pe baza accesului său unic la surse, cronici și observație directă, a fost recunoscută imediat după publicarea ei postumă ca o lucrare de autentică erudiție. Tradusă în engleză (1734–1735), franceză (1743) și germană (1745), a devenit referința occidentală standard în materie de istorie otomană pentru o bună parte din secolul al XVIII-lea — utilizată de Montesquieu, Voltaire și Gibbon.

Ceea ce este remarcabil în această operă nu este numai informația, ci metodologia. Cantemir insistă pretutindeni să consulte sursele primare în turcă otomană — limbă pe care aproape niciun savant vest-european al epocii nu o citea — și să distingă între ceea ce a observat el însuși, ceea ce a aflat de la informatori otomani de încredere și ceea ce a găsit în izvoare scrise. Rigoarea aceasta metodologică reflectă ceva esențial în caracterul lui Cantemir. Învățase, în școala dură a vieții de curte otomane, că informația înseamnă putere — și că informația proastă nu este doar nesatisfăcătoare intelectual, ci letală politicește.

V. Academia din Berlin și întrebarea identității românești

Alegerea lui Cantemir ca membru al Academiei de Științe din Berlin în 1714 reprezenta recunoașterea, de către cea mai importantă instituție savantă a Iluminismului german, că opera sa merita să stea alături de aceea a succesorilor lui Leibniz. Conexiunea berlineză i-a acordat accesul la rețele de erudiție europeană altfel inaccesibile unui principe moldovean în exil rus.

Dar ea a ridicat, în formă acută, o întrebare care parcurge întreaga sa operă: ce era el, de fapt? Român? Moldovean? Intelectual ortodox? Reprezentant al civilizației est-europene? Slujitor al lui Petru cel Mare? Toate aceste identități sunt parțial corecte și niciuna nu este completă. Dimitrie Cantemir era un om a cărui identitate era constitutiv hibridă — nu în sensul modern al celebrării hibridității ca scop în sine, ci în sensul mai exigent al celui care a locuit cu adevărat în mai multe lumi civilizaționale și nu s-a putut reduce la niciuna dintre ele. Conservatorismul său era tocmai refuzul de a simplifica: insistența de a-și păstra întreaga complexitate a moștenirii intelectuale — bizantină, otomană, moldoveană și latină — fără a o colmata într-o unitate convenabilă.

Patriotul lingvist și filozofia limbii române

I. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor

Dintre operele sale cu cel mai pregnant impact politic, „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor„, în care argumentează sistematic originile latine ale limbii și poporului român, ocupă un loc aparte. Redactat în română și finalizat în 1719–1722, tratatul susține — pe baza istoriei romane, a analizei lingvistice și a dovezilor arheologice — că românii sunt descendenții direcți ai coloniștilor romani din Dacia și că limba lor este moștenitoarea directă a latinei.

Argumentul acesta, care va deveni fundamentul identității naționale române în secolul următor, era în mâinile lui Cantemir o teză savantă serioasă — și una profund conservatoare, în sensul specific că orice conservatorism onorabil prețuiește continuitatea și identitatea moștenită în detrimentul noutății revoluționare. Cantemir susținea că românii nu sunt un popor fără istorie, o populație marginală de origine incertă, ci moștenitorii tradiției imperiale romane — ceea ce, în cadrul intelectual al începutului de secol XVIII, reprezenta cea mai înaltă pretenție posibilă la demnitate civilizațională.

Al patrulea punct de cotitură interioară: decizia lui Cantemir de a scrie această lucrare în română — și nu în latină, limba în care ar fi atins un public savant european mai larg — reprezintă o alegere deliberată de a se adresa mai întâi propriului popor. Scria, într-o limbă ale cărei resurse literare și savante le construia simultan, pentru un public care încă nu exista ca masă de cititori, dar pe care credea că datoria lui este să îl ajute să se nască.

II. Dicționarul și gramatica: construind instrumentul

Munca lui Cantemir asupra limbii române — notele sale lexicografice, observațiile gramaticale, efortul sistematic de a demonstra rădăcinile latine ale vocabularului românesc — reprezintă una dintre dimensiunile cele mai răbdătoare și mai puțin spectaculoase ale realizărilor sale savante. Este și una dintre cele mai importante în consecințe. O limbă care nu poate fi analizată, descrisă și predată sistematic nu poate sluji drept mediu al unei tradiții literare sau savante. Prin munca sa de descriere sistematică a românei, Cantemir construia instrumentul fără de care orice dezvoltare culturală românească ulterioară ar fi fost mai lentă și mai anevoioasă.

Aceasta este trăsătura pe care am putea-o numi mentalitatea de infrastructură a lui Cantemir — instinctul său repetat de a construi sistemele de bază (notație muzicală, metodologie savantă, gramatică lingvistică, cronologie istorică) mai degrabă decât de a produce pur și simplu opere individuale de geniu. Este instinctul unui om care gândește instituțional, la ce va dura și de ce vor avea nevoie generațiile viitoare, nu la gloria imediată.

Credință, filozofie și tradiția intelectuală ortodoxă

I. Fundamentul religios

Este imposibil să îl înțelegi pe Cantemir fără a lua în serios cadrul creștin ortodox care îi organiza viața intelectuală și morală. Spre deosebire de unii contemporani care se angajau cu ideile Iluminismului punând între paranteze angajamentele religioase, Cantemir a rămas de-a lungul întregii sale vieți un creștin ortodox serios, a cărui operă savantă era animată de credință, nu în tensiune cu ea.

„Divanul” este înrădăcinat în antropologia creștin-ortodoxă: înțelegerea persoanei umane ca ființă căzută, dar care poate fi salvată, chemată la cârmă și la muncă culturală, menținând totodată integritatea spirituală lăuntrică. Operele sale istorice acordă mereu atenție rolului religiei în viața politică, nu ca variabilă sociologică, ci ca forță autentică ce modelează traiectorii civilizaționale. Apărarea originilor latine ale românilor era, în parte, o apărare a locului poporului român în cadrul mai larg al civilizației creștine.

Nu este vorba despre teocraţie. Dimitrie Cantemir era un gânditor politic prea rafinat pentru a confunda instituțiile Bisericii cu cele ale statului. Dar este un conservatorism autentic religios în sensul că cadrul său moral și intelectual era derivat din și continuu raportat la tradiția creștin-ortodoxă. Credea că civilizațiile sunt modelate de angajamentele lor religioase și că diferența dintre creștinismul bizantin și islamul otoman nu era o diferență de ritual, ci de antropologie — de ceea ce se înțelege că sunt ființele umane, de ce sunt capabile și ce formă de cârmă necesită.

II. O cercetare naturală a monarhiilor și filosofia naturii

Mai puțin cunoscut decât operele sale istorice, dar important pentru înțelegerea amplorii sale intelectuale, Cantemir s-a angajat serios și în filosofia naturii — ceea ce azi am numi știință. „O cercetare naturală a monarhiilor” abordează chestiuni de ordine naturală și filosofie politică în moduri ce reflectă întâlnirea sa cu gândirea Iluminismului european prin conexiunile berlineze.

Ceea ce surprinde este faptul că Cantemir nu s-a angajat în studiul filosofiei naturii abandonând cadrul ortodox, ci încercând să îl integreze, să înțeleagă ordinea naturală ca manifestare a ordinii divine și să deducă principii politice din ambele. Aceasta reprezintă al cincilea și ultimul mare punct de cotitură al vieții sale intelectuale: recunoașterea că sinteza conservatoare pe care o construia nu cerea numai erudiție istorică și lingvistică, ci și un fundament filosofic capabil să se confrunte cu noua filosofie naturală fără a abandona metafizica ortodoxă.

Greutatea a cincizeci de ani

Dimitrie Cantemir a murit în 1723, la vârsta de cincizeci de ani, în moșia rusă de la Dmitrovka, dictând ultimele note savante secretarilor săi. Nu se mai întorsese în Moldova. Tronul fusese ocupat de alții timp de doisprezece ani. Copiii săi — printre care Antioh Cantemir, care va deveni unul dintre cei mai importanți poeți ruși din secolul al XVIII-lea — crescuseră ca nobili ruși. Moldova pe care o descrisese cu atâta dragoste în „Descriptio” devenise tot mai îndepărtată de realitățile politice ale epocii.

Și totuși, opera a durat în chipuri în care domnia de treizeci de zile nu a putut-o face. Istoria otomană a circulat în traducere prin toată Europa și a modelat felul în care europenii educați înțelegeau lumea musulmană timp de un secol. Descriptio Moldaviae a devenit un izvor esențial pentru autoînțelegerea istorică românească. Historia Hieroglyphica a fondat o tradiție a ficțiunii literare române. Argumentele lingvistice și istorice privind originile latine ale românilor au furnizat temeiul intelectual al mișcării naționale române din veacul următor.

Richard Ellmann ne învață să citim o viață ca pe un text, urmărind metaforele recurente și tiparele ce dezvăluie o sensibilitate directoare. Metafora directoare a lui Cantemir, dacă ar trebui identificată una singură, ar putea fi traducerea: munca răbdătoare, precisă, care cere disciplină intensă, de a face o lume lizibilă pentru alta, o tradiție inteligibilă peste barierele limbii și civilizației. A tradus lumea otomană pentru europeni, tradiția intelectuală bizantină pentru cultura de curte otomană, limba română pentru latina savantă, realitățile politice ale Moldovei pentru publicul cititor al Rusiei lui Petru cel Mare

Aceasta este, în sensul cel mai adânc, munca intelectualului conservator: munca conservării, transmiterii și construirii de poduri peste timp și cultură. Cantemir nu credea că progresul este condiția naturală a civilizațiilor; citise prea multă istorie otomană și bizantină pentru aceasta. Credea că civilizațiile sunt realizări fragile, ușor de distrus și dureros de reconstruit, și că sarcina savantului este să se asigure că ceea ce s-a clădit cu mari eforturi nu se pierde din neglijență, ignoranță sau catastrofă politică.

Pierduse un tron. Nu pierduse înțelegerea că tronurile sunt trecătoare, iar știința — lungă. Înțelegerea aceasta — răbdătoare, sistematică, înrădăcinată în credința ortodoxă și în erudiția bizantină, adresată unui public care va fi nevoie de generații pentru a-i primi pe deplin mesajul — este marca unui spirit care găsise, în disciplina muncii intelectuale serioase, singura suveranitate pe care niciun sultan nu i-o putea confisca.