Pledoaria fiului risipitor : Eseu despre marile cărți, despre ritual și despre formă

I. Despre risipire
Există o întrebare care pare simplă numai până în clipa în care o rostești cu voce tare: ce ne-a mai rămas de apărat? Nu „ce mai avem”, căci inventarul lucrurilor pe care le posedăm a crescut peste orice închipuire, ci ce merită încă păstrat, ocrotit, salvat. Întrebarea nu se naște dintr-o teorie, ci dintr-o criză, iar criza nu e a altora. E criza celui care, privind în jur și apoi în sine, constată că se irosește ceas de ceas.
Limba română are aici o finețe care merită ascultată. Fiul din parabolă nu e numit „pierdut”, ci „risipitor”. Pierderea e un accident; risipirea e un mod de a fi. Cel care se pierde o face o dată; cel care se risipește o face zilnic, cu metodă, aproape cu hărnicie. Nu averea îi lipsește, dimpotrivă: prisosul îl împrăștie. Poate că acesta e numele cel mai exact al condiției noastre: nu sărăcia, ci risipa; nu lipsa de ofertă, ci excesul ei.
Oferta e, într-adevăr, copleșitoare: cursuri de dezvoltare personală, lansări, conferințe, emisiuni, podcasturi și, discret, neîntrerupt, platformele care ne vând serile cu abonament lunar. Peste toate, un murmur de opinii ferme rostite de oameni mărunți despre subiecte terțiare. Tentația de a vorbi despre toate și despre nimic nu mai e un viciu de cafenea; a devenit regimul obișnuit al lumii.
Lumea de azi ne propune o fericire domestică în format de buzunar: opt ore de muncă pentru o companie sau o instituție, datoria de slujbaș împlinită corect, apoi vacanța, trăită mai ales ca s-o poți fotografia. Nimeni nu ne spune că singurele fotografii care contează sunt cele făcute chipului lăuntric.

Chipul acesta e, de cele mai multe ori, prăfuit; peste el s-a așezat colbul vremurilor și al obișnuinței. Prospețimea lui nu se recâștigă prin cosmetică, ci printr-un singur mijloc, vechi cât lumea: conversația.
Cultura pe care am moștenit-o a fost, înainte de orice, o cultură a cuvântului. Fie că ne așezăm în tradiția biblică, unde lumea începe printr-un „Să fie!”, fie în cea grecească, unde adevărul se caută în dialog, oamenii care s-au întrebat cine sunt și ce i-ar putea face fericiți au interogat condiția umană cu ajutorul semnelor. Dintre toate semnele, cele mai prețioase s-au dovedit a fi semnele de carte.

II. Regimul actualității și regimul perenității
Semenii ne invită, de obicei, în registrul bârfei și al anecdoticii triviale. Clasicii, ascunși în bibliotecă, ne fac o ofertă cu totul diferită, tăcută, solemnă și, uneori, irezistibilă: o conversație veche de trei milenii, la care ne naștem invitați. Biblioteca e parlamentul celor morți, în care cei vii primesc drept de cuvânt. Asemenea conversații ne fac oameni, ne fac mari și ne fac liberi.
Am petrecut, într-o dimineață oarecare, o singură oră cu Feodor Mihailovici Dostoievski (1821–1881), citindu-i scrisorile. O oră smulsă unei zile pline, ca toate zilele. A urmat o stare de febrilitate, aproape o bucurie irepresibilă: aceea de a sta din nou de vorbă cu unul dintre maeștrii adolescenței mele. La șaisprezece ani, el fusese, alături de Eminescu, de Schopenhauer și de monahul de la Rohia, o descoperire. A-l regăsi la maturitate înseamnă a sta de vorbă cu conștiința Europei secolului al XIX-lea în persoană.
Dacă nu ne îngăduim răgazul de a sta în preajma celor mari, vom ajunge la capătul drumului plini de regrete. Pentru asta trebuie să ieșim din regimul actualității, guvernat de dictatura urgenței. Perenitatea nu poruncește, ci invită. Clasicii despart evenimentul de zgomot și esențialul de periferic; sunt ferestre într-o casă sufocată de prezent, iar lectura lor e o dezintoxicare lentă. Nu ne întoarcem la ei ca să fugim din prezent, ci ca să dobândim criteriile cu care să-l judecăm.
Între omul educat și cel needucat, spunea Aristotel, e aceeași distanță ca între cel viu și cel mort. Nu e vorba de poză, de o frază în franceză strecurată azi și de una în engleză strecurată mâine. Cultura are, desigur, și beneficii secundare, în diplomație, în politică, în afaceri. Beneficiul ei intrinsec e însă altul. Educația nu e depozitare de informații, ci arhitectură interioară. O minte prost mobilată și o sensibilitate rudimentară duc la o viață săracă spiritual; o minte locuită de cei mari capătă încăperi, ferestre și trepte. Scopul nostru fundamental, dacă ar trebui rostit într-o frază, ar fi acesta: să grădinărim sufletul.
Oferta numită „marile cărți” este o meditație stăruitoare asupra marilor teme: dreptatea, iubirea, adevărul, Dumnezeu, moartea, sufletul, feminitatea și masculinitatea, libertatea. Dacă alegem să ne lăsăm lămuriți asupra lor de cei care au citit puțin sau deloc, alegem o versiune slabă a propriei umanități. Suferința și vinovăția, iubirea și trădarea, frica și fericirea au fost gândite înaintea noastră de Homer, de Platon (c. 428–348 î.Hr.), de Augustin (354–430), de Dante (1265–1321), de Shakespeare (1564–1616). Fără cuvintele moștenite de la ei, simțim mult și înțelegem puțin.

III. Biblioteca de trei milenii
Trebuie, prin urmare, să pătrundem în labirintul Bibliotecii. La început e de ajuns să-i privim rafturile, ca să-i pricepem vârsta. Primele cinci cărți ale Scripturii poartă în ele straturi de memorie vechi de aproape trei mii de ani; Homer cântă undeva în secolul al VIII-lea dinaintea lui Hristos; tăblițele sumeriene coboară și mai adânc în timp. Adăugați cele două milenii de după Înviere și veți avea măsura unei moșteniri pe care o ignorăm cu o nonșalanță aproape eroică.
Cum nu putem citi tot ce s-a scris („scrisul de cărți nu are sfârșit”, observa Ecclesiastul), avem nevoie de un canon. Harold Bloom (1930–2019), critic american de o erudiție covârșitoare, l-a ordonat după o schemă pe care n-a inventat-o el. O împrumutase de la Giambattista Vico (1668–1744). În „Știința nouă”, filosoful napolitan descrisese istoria ca pe o roată cu trei vârste, a zeilor, a eroilor și a oamenilor, după care vine o cădere în haos și un ricorso, o reluare a ciclului de la capăt. Joyce își clădise „Finnegans Wake” pe aceeași roată. Bloom a transpus-o în literatură: după o vârstă teocratică, dinaintea lui Dante, urmează una aristocratică, una democratică și una haotică, a noastră. Cine citește atent descoperă în schemă o consolare: haosul nu e capătul istoriei, ci pragul unei reluări.
Vârsta aristocratică are ierarhii limpezi: Dante, cu cele trei trepte ale lumii de dincolo; Shakespeare, cu Hamlet și cu îndrăgostiții din Verona; Cervantes, cu cavalerul tristei figuri; Goethe, cu Werther și cu Faust. Drumul către acești autori seamănă cu urcușul unui munte sau, dacă preferați o imagine mai lumească, cu o cină festivă. Nimeni nu se prezintă în tricou la masa unui rege. Convențiile constrâng, dar constrângerea e semnul că intri într-un spațiu care te depășește. Cuvântul „solemn” nu desemnează plictisul, ci conștiința pragului. O mare carte e o scară sprijinită de experiența altei epoci: urci pe ea fără să părăsești pământul.
Vârsta democratică e mai ospitalieră. Orice îndrăgostit poate citi, fără să greșească, poemele lui Emily Dickinson; oricine e sfâșiat între pasiune și datorie o poate citi pe Jane Austen; copilul care pune mâna pe „David Copperfield” își educă, fără să știe, empatia. În aceeași familie își au locul Lev Nikolaevici Tolstoi și Ibsen.
Vârsta haotică, secolul al XX-lea, e un vârtej de referințe: Freud și subconștientul; Proust și fenomenologia memoriei; Joyce, desigur, cu roata lui viconiană; Kafka, cu absurdul birocrației; Borges, care își închipuia paradisul sub forma unei biblioteci; Neruda, care, printr-o ironie a destinului, și-a luat numele de la un scriitor ceh. Dacă Vico are dreptate, acest haos e doar începutul unui nou ciclu.
Cineva a refuzat, la un moment dat, să se mulțumească cu recomandări. Robert Hutchins, rectorul Universității din Chicago, a hotărât ca acest canon să fie constituit la propriu: așa au apărut cele cincizeci și patru de volume ale „Marilor cărți ale lumii occidentale”. Aceeași universitate l-a chemat, în anii cincizeci, pe Mircea Eliade; mai târziu, o catedră de istoria religiilor avea să-i poarte numele. E o ironie amară a istoriei noastre că, în vreme ce unii ar vrea să-i interzică numele acasă, alții continuă să-l cinstească acolo.
Colecția de la Chicago e precedată de „Syntopicon”, două volume groase alcătuite sub îndrumarea filosofului Mortimer J. Adler (1902–2001). Vrei să știi cum a fost gândită libertatea în trei mii de ani? Deschizi Syntopiconul și găsești ideea cartografiată, urmărită diacronic și sistematic, ca într-o enciclopedie. Syntopiconul e o hartă; marea carte însăși e o busolă: nu-ți dictează drumul, ci îți îndreaptă judecata. O asemenea bibliotecă personală, la îndemână în insomniile mai lungi sau mai scurte, valorează mai mult decât orice abonament.

IV. Titanii
Pentru Bloom, cel mai mare dintre cei mari rămâne Shakespeare, al cărui geniu stă în puterea de a crea personaje profund omenești: Hamlet, Falstaff, Cleopatra. Discursul lui Marcus Antonius din „Iulius Cezar” lasă să se audă un doliu lăuntric rostit în fața mulțimii cu o umanitate tulburătoare. La Shakespeare, interioritatea omului se descoperă pe ea însăși; cine l-a întâlnit pe Hamlet nu-l mai uită, pentru că s-a recunoscut în el. Cartea devine oglindă: în Antigona sau în Ivan Karamazov găsim pasiuni pe care încă nu știam să le numim în noi. Lectura clasicilor e o arheologie a propriului suflet.
Alături de Shakespeare stă un al doilea titan, care a fost el însuși, ca și Eminescu, admiratorul lui: Dostoievski. Raskolnikov te însoțește toată viața. Bătrânul Karamazov, bufonul tragic, și cei trei fii ai lui, Dmitri, Ivan și Alioșa, se instalează în memorie ca niște rude. Acestor personaje le putem răspunde într-un singur fel: lăsându-ne interpelați de ele. Shakespeare și Dostoievski rămân figurile tutelare ale oricărei educații sentimentale și morale demne de acest nume.

V. Ce știa omul tradițional
Aș îndrăzni să spun că omul tradițional, care a citit mai puțin decât noi, a fost totuși mai profund. A citit puțin, dar a citit ce trebuia: semnele cerului și Scriptura, adesea rostită de preot la altar. Când nu avea acces direct la carte, cineva i-l mijlocea: preotul, diaconul, călugărul, omul mai învățat al comunității.
Omul tradițional mai avea ceva care nouă ne lipsește cu desăvârșire: ritualul. Nu mai știm ce să facem în fața unui mort, ce să spunem unei familii îndoliate, ce rugăciune să rostim pe de rost la căpătâiul celui răposat. Am uitat până și cum se aprinde o lumânare. Gramatica riturilor de trecere ni s-a șters aproape cu totul. Memoria e o cămară în care depozităm cuvintele potrivite pentru ceasurile grele, iar memoria conștiinței, un hambar pentru iarnă. Omul tradițional le avea pline; ale noastre sunt, adesea, goale.
Ritualul nu e un ornament al credinței, ci felul în care trupul învață ceea ce mintea ar uita. Prin el, gestul de odinioară redevine prezent; participarea la Cina cea de Taină nu e o amintire, ci o actualizare. Pledoaria pentru marile cărți cere, prin urmare, să fie întregită cu una pentru redescoperirea dimensiunii liturgice a omului. Suntem ahtiați după informație și prea puțin după înțelepciune. Lumina însăși poate fi risipită sau adunată: risipită, luminează vag; adunată, poate aprinde.

VI. Muntele și școala
Pentru noi, românii, un reper de primă mărime rămâne Mircea Eliade. Generația mea, a celor născuți în anii șaptezeci, l-a citit foarte devreme: pe la cincisprezece ani știam de „Romanul adolescentului miop” și de itinerariul indian; pe la optsprezece ajunsesem la „Sacrul și profanul” și la „Istoria credințelor și ideilor religioase”.
Ceea ce el făcea oficial la Chicago a făcut în România, neoficial și aproape clandestin, un prieten al lui, rămas în țară. Se formaseră amândoi la aceeași universitate, sub același dascăl, care pleda mai mult pentru experiența vieții decât pentru erudiția formală. Prietenul a construit o școală de filosofie, întâi la Câmpulung, apoi sus, la Păltiniș. Gestul lui ascundea un refuz programatic: refuzul capitalei, refuzul marelui oraș. Heidegger, întrebat de ce nu acceptă o catedră la Berlin, scrisese un eseu cu un titlu memorabil: „De ce rămânem în provincie?”. Gânditorul de la Păltiniș le spunea ucenicilor că acolo, la câțiva pași buni deasupra capitalei, poate medita la marile teme.
Așa s-a născut nu doar o școală, ci o întreagă ontologie. În centrul ei stă individul, care primește determinații; acestea trebuie să fie, mai întâi, culturale. Fără cultură nu-ți depășești animalitatea: stihiile, foamea și erosul, trebuie trecute prin cultură, și numai așa ai acces la universal.
Ucenicilor le cerea totul, cu o anumită intoleranță față de cei care veneau nepregătiți. Știi greacă? Știi latină? Știi germană? Despre franceză sau engleză nici nu mai era vorba. Nu te condamna pentru ce nu știai, dar te trimitea să înveți. Spre sfârșitul vieții mărturisea un regret straniu: că nu studiase, ca prietenul lui de la Chicago, sanscrita. Avea, firește, și teorii exclusiviste; susținea, de pildă, că dacă până la douăzeci și opt de ani nu ți-ai dat măsura în cultură, e greu să mai fii certificat drept geniu. Chiar și fără geniu însă, lectura îți deschide accesul la marile teme. Și mai repeta un lucru pe care îl reiau cu plăcere: omul de cultură vede dublu, uneori chiar triplu.
Mă uit la o catedrală și în mintea mea e deja prezent Brunelleschi. Apar Iustinian și Teodora, ridicând Sfânta Sofia. Apare templul lui Solomon. Apare acel axis mundi care unește cerul cu pământul și, odată cu el, muntele care străpunge cerul. Omul de cultură nu vede doar ceea ce se vede; pentru el, vizibilul e întotdeauna mai mult decât pare. Din acest motiv ne întoarcem de patru ori la Orsay, de cinci ori la Luvru, de șapte ori la Pinacoteca din München. Una e să-l vezi pe Van Gogh la șaisprezece ani, alta la douăzeci și cinci, și cu totul alta la optzeci și cinci, în preajma propriei morți.

VII. Europa, lumea bibliotecilor
Europa nu e, în primul rând, o geografie și nici o piață. Europa înseamnă lumea bibliotecilor. Ea s-a născut din gestul de a copia, de a comenta și de a păstra: de la scriptoriile mănăstirilor, unde călugării transcriau pe Vergiliu alături de Psaltire, la Ambroziana, Vaticana și Bodleiana. Continentul acesta și-a măsurat chiar și catastrofele în biblioteci arse: Louvain în 1914, Sarajevo în 1992. Când arde o bibliotecă, arde o bucată din Europa. Marile cărți sunt pilonii istoriei mentalităților europene; fără ele locuim într-o casă ale cărei fundații nu le cunoaștem, iar cuvinte ca persoană, conștiință sau demnitate rămân fără genealogie.
Secolul al XX-lea, veac al războaielor și al ideologiilor, a fost și secolul unor mari cititori care au ținut aprinsă flacăra. Șase dintre ei, cât se poate de diferiți, merită așezați pe același raft.
Carl Gustav Jung (1875–1961), fiu de pastor elvețian, a crescut nemulțumit de un catehism care nu se potrivea cu experiența lui lăuntrică. Și-a petrecut viața citind ceea ce alții socoteau maculatură: gnosticii, misticii, tratatele alchimiștilor, din care a adunat una dintre cele mai importante colecții private ale vremii. Deasupra ușii casei de la Küsnacht a pus să fie săpată o sentință luată din „Adagiile” lui Erasmus: Vocatus atque non vocatus deus aderit, chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de față. La Bollingen și-a ridicat, din 1923, un turn de piatră fără electricitate, unde citea, scria și cioplea. Un teolog va avea rezerve față de felul în care Jung trata textele sacre, mai degrabă ca pe documente ale sufletului decât ca pe revelație. Lecția lui rămâne totuși valabilă: cei vechi nu sunt morți; ei locuiesc în adâncurile noastre și ne vorbesc de acolo.
Ernst Jünger (1895–1998) a fugit de acasă la optsprezece ani ca să se înroleze în Legiunea Străină, a fost rănit de mai multe ori în tranșeele Primului Război Mondial și a primit, foarte tânăr, ordinul Pour le Mérite. A ieșit din război cititor, nu doar soldat. Entomolog pasionat, a lăsat în „Vânători subtile” o lecție de atenție: nicio insectă nu seamănă cu alta pentru cine știe să privească. S-a ținut departe de nazism, a refuzat Academia pe care regimul o confiscase și a scris, în 1939, „Pe falezele de marmură”, citit de mulți drept o parabolă a tiraniei. Mai târziu a imaginat figura celui care „trece în pădure”, omul care își retrage consimțământul față de ordinea dominantă. Biblioteca a fost, pentru el, pădurea în care te poți retrage fără să dezertezi. A trăit o sută doi ani, cât un secol întreg.
Henri de Lubac (1896–1991), iezuit francez, a purtat toată viața urmele unei răni la cap primite în Marele Război. În 1942, în Franța ocupată, a întemeiat împreună cu Jean Daniélou colecția „Sources chrétiennes”, ediția bilingvă a Părinților Bisericii, ajunsă astăzi la peste șase sute de volume. În aceiași ani scria în presa clandestină a Rezistenței împotriva antisemitismului nazist. În „Drama umanismului ateu” (1944) a formulat o frază care rezumă veacul: nu e adevărat că omul nu poate organiza pământul fără Dumnezeu; adevărat este că, fără Dumnezeu, nu-l poate organiza, în cele din urmă, decât împotriva omului. A fost redus la tăcere după 1950, apoi chemat ca expert la Conciliul Vatican II și făcut cardinal în 1983. Programul lui se numea ressourcement: reînnoirea prin întoarcerea la izvoare.
Hans Urs von Balthasar (1905–1988), elvețian din Lucerna, și-a început drumul cu un doctorat despre literatura germană. Ca student iezuit la Lyon, plictisit de manualele scolastice, a găsit în Henri de Lubac călăuza spre Părinți: Origen, Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, căruia i-a dedicat „Liturghia cosmică”. A tradus pe Claudel, Péguy, Bernanos și Calderón, a întemeiat o editură și a construit o trilogie de cincisprezece volume, deschisă de „Slava”, o teologie a frumuseții. Despre frumusețe scria că cine îi ia numele în râs, ca pe podoaba unui trecut burghez, nu mai poate să se roage și, în curând, nu va mai putea nici să iubească. Cerea o teologie „în genunchi”, nu una „la birou”. A murit cu două zile înainte de a primi pălăria de cardinal.
Mircea Eliade (1907–1986) a citit în adolescență nopți întregi, reducându-și somnul până la limita rezistenței și plătind cu ochii o foame de cărți pe care nimic nu o sătura. A plecat în India la douăzeci și unu de ani ca să învețe sanscrita, a scris în exil, la Paris și la Chicago, o operă tradusă în zeci de limbi și a ținut, decenii la rând, un jurnal care e el însuși o bibliotecă. Tinerețea lui a cunoscut și rătăcirea politică a anilor treizeci, pe care biografii o cântăresc încă. Destinul i-a rezervat un final aproape simbolic: în decembrie 1985, cu câteva luni înainte de moarte, un incendiu i-a distrus o bună parte din biblioteca de la Chicago.
Umberto Eco (1932–2016) și-a scris teza de licență despre estetica lui Toma de Aquino, care, după propria lui glumă, l-ar fi vindecat în chip miraculos de credință. A rămas totuși, toată viața, un locuitor al Evului Mediu. În „Numele trandafirului” (1980) a pus în centrul unei abații o bibliotecă-labirint, păzită de un călugăr orb care poartă, nu întâmplător, numele lui Borges, și a făcut-o să ardă împreună cu a doua carte, pierdută, a „Poeticii” lui Aristotel, cea despre comedie. Biblioteca lui personală număra zeci de mii de volume și peste o mie de cărți rare; după moartea lui, Universitatea din Bologna și Biblioteca Braidense din Milano au primit-o în grijă. I se atribuie o vorbă care ar putea sta pe frontispiciul oricărei biblioteci: cine nu citește va fi trăit, la șaptezeci de ani, o singură viață, a lui; cine citește va fi trăit cinci mii de ani.
Un psihiatru, un soldat devenit entomolog, doi teologi, un istoric al religiilor și un semiotician: șase oameni care s-ar fi certat aprig la aceeași masă. I-a unit o convingere comună: în vremuri de război, de exil, de cenzură sau de banalitate, biblioteca e ultima patrie care nu poate fi ocupată. Când lanțul lecturii se rupe, fiecare generație e silită să reinventeze lumea de la zero. Când rămâne întreg, canonul devine memoria lungă a unei lumi cu memoria scurtă.

VIII. Atenția fără intenție
Ce câștigă omul trecut prin marile cărți? Un plus de atenție, aș spune chiar o atenție fără intenție. „Prostia constă în a vrea să tragi concluzii”, observa Flaubert. Omul atent nu se grăbește să conchidă. El e pură receptivitate: îi ajunge să vadă, iar ceea ce vede e uneori atât de uimitor încât nu-i mai trebuie nimic altceva.
Cea mai faimoasă imagine a educației din istoria gândirii e peștera din „Republica”. Pentru că lumina din încăpere e slabă, oamenii văd doar umbrele proiectate pe zid și le iau drept lumea însăși. Platon nu bănuia că vom sta trei ore și jumătate pe seară cu ochii pe un ecran; nu-și închipuia că ne vom aduce peștera în casă. Ce altceva sunt miile de mesaje publicitare care ne asaltează zilnic, dacă nu umbre pe zid? Cumpără un aspirator, o mașină, tablete pentru dureri de spate. Gustă, vezi, bea, atinge. O femeie dezbrăcată lângă o sticlă de whisky, alta lângă un set de anvelope. Unii au numit fenomenul, într-o carte cu titlu sumbru, „demență digitală”. Răul cel mai grav nu e tâmpirea, ci pierderea discernământului: omul supraexpus nu mai are repere și criterii. Față de acest lac de minciuni și orduri, biblioteca rămâne paradisul pierdut, singurul pe care îl putem redobândi cu propriile mâini.
Ca să vezi, trebuie să părăsești peștera, iar drumul spre lumină e ostenitor: cine iese brusc din întuneric la soare suferă, ochii nu rezistă. Educația e o iluminare care doare înainte de a vindeca. Părinții greci și latini vor numi mai târziu acel soare „Soarele dreptății”.
Cei mai mulți oameni văd prost. Eu însumi sunt miop, iar miopia aceasta e congenitală, și nu doar a mea. „Romanul adolescentului miop” ar putea fi scris la orice vârstă: suntem miopi în adolescență, la maturitate (câte prostii fac adulții!) și la bătrânețe. Șansa noastră e să fim luați de mână de o călăuză. Un algoritm oferă răspunsuri; un mare autor ne schimbă criteriile după care punem întrebările.
Augustin a scris o carte mică și esențială, „Despre învățător”, sub forma unui dialog cu fiul său, Adeodatus, mort de tânăr. Teza ei e simplă și uluitoare: rolul învățătorului din afară este să-l reveleze pe Învățătorul lăuntric. Cartea a fost tradusă în românește chiar de omul de la Păltiniș, platonician și el, în felul său. De dascălii din afară ne despărțim oricum, la optsprezece ani; adevăratul dascăl e cel care, plecând, lasă în urmă un magistru interior. Școala românească nu are nevoie de miniștri, ci de magiștri. Cele două cuvinte diferă printr-o singură literă și printr-o întreagă ierarhie: minister vine de la minus, magister de la magis. Unul servește; celălalt crește. Pe urmele lui Socrate (c. 470–399 î.Hr.), a educa înseamnă a iniția în arta bunei viețuiri, nu a îngrămădi competențe. Întrebarea care contează nu e ce știi să faci, ci ce fel de om devii.

IX. Lectura ca bătălie
În vremuri de restriște, fie că le produc excesele capitalismului, fie cele ale comunismului, întoarcerea la clasici devine un program. Lectura cu voce tare din Platon și Aristotel, din Marcus Aurelius; sau, pe linia canonului creștin, din Pavel, din Ioan Evanghelistul, din Irineu de Lyon, din Atanasie cel Mare. Scrisul zilnic, consemnarea gândurilor născute din întâlnirea cu acești autori: toate alcătuiesc ceea ce s-a numit, pe drept cuvânt, rezistența prin cultură.
Dacă lumea din jur nu mă înalță și nu mă invită la excelență, îmi aleg singur tovarășii. Cuvântul „excelență” vine de la latinescul excellere, a se ridica deasupra; el desemnează o mișcare pe verticală, nu o performanță pe orizontală. „Companionul” e, etimologic, cel cu care împarți pâinea: cum panis. A-ți alege companionii înseamnă a hotărî cu cine frângi pâinea spiritului. Cultura e, în fond, o aristocrată învecinare: alegerea deliberată a interlocutorilor superiori.
Întrebat cu cine ar petrece cele mai rodnice ceasuri pe o insulă pustie, filosoful retras la munte a răspuns: cu Hegel. A mărturisit, cu o melancolie în care se ghicea și un zâmbet, că pierduse multe îmbrățișări din pricina lui Platon, a lui Kant și a lui Hegel. N-a fost un Casanova; a cultivat seducția spiritului, nu pe a cărnii. Corespondența târzie lasă totuși să se întrevadă iubiri platonice uimitoare, ale unui bărbat galant care, la șaptezeci de ani, mai știa să cucerească. Posteritatea va restitui, poate, și aceste scrisori.
Ce presupune, concret, lectura stăruitoare a unei singure cărți? Renunțare. Îmi închid telefonul. Anunț în casă, cu blândețe, că pentru o oră și jumătate nu vreau să fiu întrerupt. Descopăr repede că am pierdut obișnuința lecturii: frazele au o forță, o intensitate neobișnuită, care obosește. Oboseala aceasta e semn bun. Lectura e un fel de fitness mental, iar marile cărți, o sală de antrenament pentru libertatea interioară. Cartea dificilă ne educă voința tocmai pentru că nu se predă dintr-odată. Cultura înaltă se clădește nu cu aforisme, ci cu opere complete: fragmentul viral dă iluzia culturii, pe când cartea întreagă formează judecata. Primul adversar în această bătălie e omul cel vechi, omul comod, adică noi înșine.
Mortimer Adler a lăsat în „How to Read a Book” (1940) trei sfaturi care merită ținute la îndemână. Primul: citește cărțile care te depășesc. A citi pentru informare nu e totuna cu a citi pentru înțelegere; o carte pe care o pricepi integral de la prima lectură te informează, dar nu te schimbă, pe când cea aflată deasupra nivelului tău te obligă să urci până la ea. Al doilea: citește activ. Pune-i cărții patru întrebări (despre ce este în ansamblu, ce spune în detaliu și cum, dacă e adevărată, în întregime sau în parte, și ce urmează de aici) și scrie pe margini, căci o carte îți aparține abia când ai făcut-o parte din tine. Al treilea: înțelege înainte să judeci. Nu ai dreptul să spui „sunt de acord” sau „nu sunt de acord” până nu poți spune, cu o certitudine rezonabilă, „am înțeles”.

X. Cele cinci revelații ale marilor cărți
Odată intrate în viața noastră, marile cărți ne revelează câteva dimensiuni. Le-aș număra pe degetele unei mâini.
Prima este adâncimea. Rostești un cuvânt, de pildă grecescul aletheia, adevărul, și descoperi o imensitate de semnificații: de două mii cinci sute de ani e întors pe toate fețele, până la Heidegger, care îl citea drept „ieșire din ascundere”. Rostirea lui seamănă cu o strigare deasupra unui hău: ecoul coboară până în adânc. Cărțile au adâncime; telefoanele au suprafață.
Adâncimea are și o față negativă: ne arată cât de autosuficienți și de aroganți suntem. Intrând în tunelul tradiției, te auzi totuși mai bine pe tine însuți și constați că ai mai multe voci. Tradiția revelează polifonia omului lăuntric. Evangheliile sunt diferite, una mistică, alta istorică, alta sapiențială; canonul biblic adună laolaltă o carte atât de severă ca Leviticul și una atât de puțin pudică precum Cântarea Cântărilor. Tot astfel locuiesc în noi mai multe partituri, pe care omul educat încearcă să le împace.
A doua este înălțimea. Există o detentă a gândului, o putere pe care unii o au și alții nu, de a ridica ideea și de a o ține sus. Halterofilul ține deasupra capului o greutate uriașă; filosoful ține greutatea și tensiunea conceptelor. Să luăm o carte de pe masă. Îi simt rugozitatea copertei și greutatea: iată elementul sensibil. Îi recunosc forma, un patrulater: iată elementul inteligibil. Din sinteza lor, spune Kant, se naște cunoașterea, iar întrebarea cum anume, cu ce categorii și cu ce rol al imaginației, deschide întreaga istorie a epistemologiei moderne. Gândul filosofic caută, de regulă, trei lucruri: cum cunosc adevărul, cum împlinesc binele, cum gust frumosul. Lecția înălțimii e una de precizie: cine formulează mai exact vede mai exact, iar formularea justă a problemei aduce adesea cu sine și soluția îndelung căutată.
A treia este durata. Descopăr că nu sunt primul care s-a întrebat despre bine, adevăr și frumos. „Nu este bine ca omul să fie singur”, spune Scriptura. Autorul biblic se gândea, firește, la femeie, și nu-l contrazic; adaug doar că, pe lângă ea, e bine să ai și câteva cărți. Dacă unele sunt scrise de femei, cu atât mai bine. E izbăvitor să știi că și în secolul al IV-lea înainte de Hristos, și în secolul al VI-lea după, au existat oameni ca tine: oameni care au încercat și au eșuat, care au iubit și au abandonat, care s-au tânguit și s-au pocăit. Marile cărți nu ne promit o viață fără tragedie; ne arată doar că suferința poate primi formă, limbaj și sens.
A patra este lărgimea. Există, spunea același gânditor de la munte, un bulevard pe care se plimbă marile minți. Așa s-a format Eminescu. Copilul venit de la Ipotești știa că are câțiva ani de petrecut la Viena și la Berlin și că trebuie să citească tot ce îl poate așeza lângă cei mari: Tocqueville, Schopenhauer, Biblia, Shakespeare, Rig-Veda. A cunoaște canonul propriei limbi contează la fel de mult; un poem-epopee precum „Levantul” lui Mircea Cărtărescu e o reușită tocmai pentru că este, în fond, o lectură a canonului.
Tradiția nu e un pârâu, ci un fluviu. Într-o zi nu te simți în stare să urci până la Grigorie de Nazianz; te așezi atunci în preajma altui autor din același fluviu vechi de două mii de ani. Odată acceptat drept element constitutiv al propriei biografii, fluviul te poartă, iar pe malurile lui se găsesc perle ale literaturii, nestemate ale teologiei, comori ale filosofiei. E ca într-o croazieră pe Dunăre, la Cazane: din fiecare loc ai o altă priveliște. Poți petrece o după-amiază cu Ernst Jünger, stilistul care îl întrece, poate, pe Goethe; a doua zi te poți odihni cu Sanda Stolojan sau cu Vintilă Horia, glasuri ale exilului românesc; apoi poți redescoperi capodoperele de istoriografie ale lui Iorga.
A cincea, și poate cea mai neglijată, este forma. Totul este formă: o carte, un trup, un gând, o casă. Întrebarea nu este dacă un lucru are formă, ci ce fel de formă are: urâtă sau șlefuită. Ușa din fața mea poate fi din plastic sau din stejar masiv; în ambele cazuri am o ușă, dar între cele două se află toată distanța dintre improvizație și noblețe.
La fel se întâmplă cu orașele. Betonul așezat la intrarea unei mănăstiri se încinge vara și trage căldura; piatra rezistă, răcorește, îmbătrânește frumos. Asta e diferența dintre atâtea monumente kitsch ridicate de noi în ultimele decenii și un oraș precum Dubrovnik, a cărui frumusețe începe de la piatră. Edilii noștri scot din centrele vechi piatra de râu care a rezistat secole și pun în locul ei bitum. Romanii au pus piatră; urmașii lor, cu un mandat de patru ani, o înlocuiesc cu asfalt. Omul needucat vandalizează tot ce atinge: limba, înfățișarea orașului, hainele, muzica. Numai cultura ne vindecă de vulgaritate.
Aristotel avea dreptate: sinteza fundamentală a acestui univers e cea dintre formă și materie, morphé și hyle. Părinții Bisericii au preluat-o în antropologie, și ea rămâne, în multe privințe, în picioare. Marea șansă a omului educat e să fie el însuși șlefuit. Mintea se șlefuiește ca o piatră de moară, numai la întâlnirea cu o piatră mai tare: piatra canonului aristotelic, a celui platonic, a celui patristic. Atunci dobândim o altă dicție, un mod de a vorbi mai apăsat și mai convingător. Pășim prin lume mai liniștiți, adică liberi.

XI. Artele liberale
Nu întâmplător universitățile medievale își numeau disciplinele „arte liberale”. Liberalismul, ca doctrină politică, a ajuns astăzi un cuvânt obosit; artele liberale aveau însă un scop foarte precis: să te facă liber. Un absolvent de Oxford sau de Cambridge putea străbate lumea și înțelegea ce vede. Deschidea un text vechi de două milenii și îl citea; zărea o inscripție latină pe frontispiciul unei biserici și o descifra.
Până spre începutul secolului al XIX-lea, libertatea aceasta presupunea un minimum de lecturi: „Iliada” și „Odiseea”; „Oedip rege”; câteva dialoguri ale lui Platon, măcar „Apărarea lui Socrate”, „Banchetul” și „Republica”; Geneza și Cartea lui Iov; Evangheliile; „Confesiunile” lui Augustin; „Eseurile” lui Montaigne; „Cugetările” lui Pascal. Noi, fiindcă suntem români, am adăuga: poeziile lui Eminescu.

XII. Despre formă și funcție în spațiul sacru
Formele, inclusiv cele ale cultului, sunt bune atâta vreme cât își păstrează funcția. Lecturile noastre ne apropie, cred, de cea mai adâncă nevoie omenească, nevoia de Dumnezeu. Tocmai de aceea ele ne obligă la o critică pe care trebuie să o adresăm deopotrivă formelor tradiționale și celor moderne.
Există un cuvânt prețios pentru ceea ce mă deranjează: superfetație, adică un exces morfologic care ascunde un deficit ontologic. Să admitem, cum admite tradiția răsăriteană, că imaginea e legitimă pentru că Dumnezeu S-a lăsat văzut și pipăit în chip omenesc. Chiar și așa, reprezentarea poate deveni excesivă. O aglomerare de icoane pictate pe lemn alături de reproduceri ieftine, icoane din plastic, din hârtie, din piatră, produce kitschul, adică pierderea armoniei și a măsurii. Prin supralicitare, formele își pierd funcția. Mai puținul e mai mult; mai multul e mai puțin.
În sens invers, același lucru se petrece în anumite expresii moderne ale creștinismului apusean. A înlocui orga lui Bach cu tobele unui instrumentist fără nicio cultură muzicală, în numele entuziasmului religios, mi se pare o formă de infantilism. Bach a fost numit, nu fără temei, al cincilea evanghelist. Renunțând la el, nu obții o liturghie mai vie, ci o pseudoliturghie, un înlocuitor fără gust al muzicii rock. M-am despărțit de cacofonia rockului la șaptesprezece ani; de ce m-ar aduce cineva înapoi în ea doar pentru că a schimbat versurile? Se exclude astfel un atribut fundamental al lui Dumnezeu: frumusețea.
Nu am nimic, să fie limpede, împotriva unui concert de muzică creștină cu chitări și tobe, ținut într-o seară anume și numit cinstit recital. Am doar ceva împotriva transformării duminicii în spectacol. Funcția spațiului sacru este să transfigureze. Dacă ai ascultat șase zile muzică zgomotoasă și în a șaptea intri în biserică și asculți același gen de muzică, registrul rămâne același, chiar dacă versurile s-au schimbat. Lipsește experiența prefacerii.
Arhitectura spune același lucru. Am intrat în biserici americane care seamănă leit cu o bancă. Să ne închipuim un marțian care ne întreabă cum arată templul în care creștinii se închină Dumnezeului celui viu. Îi trimitem fotografia unei clădiri care seamănă cu o bancă. Apoi vrea să afle cum arată locul unde oamenii își depun banii lunea dimineață, și primește o fotografie aproape identică. Marțianul n-ar mai înțelege de ce am ales aceleași forme pentru funcții radical diferite.
Templul e purtător de slavă. Slava lui Dumnezeu se așeza peste templul lui Solomon; templul unește cerul cu pământul, slava cu umanitatea căzută. El nu ne ține captivi toată viața, iar închinarea „în duh și în adevăr” sfințește și viața de zi cu zi. Are însă puterea de a intensifica o experiență pe care în cursul zilei nu o poți avea. Spațiul cinematografic e democratic; spațiul sacru e selectiv. Moise, înainte de a urca pe munte, a postit și s-a curățit, iar arhitectura sacră trebuie să-ți dea sentimentul acestei pregătiri. Dacă în biserică te simți ca la cinematograf, ai o problemă.
Critica nu iartă nici propria casă. Ai o liturghie din secolul al IV-lea, cu rugăciunile lui Vasile cel Mare și ale lui Ioan Gură de Aur, de o splendoare teologică ieșită din comun. Se termină slujba și pe mesele din biserică apar, la pomeniri, sticla de ulei de trei lei și punga de plastic de la supermarket. Am văzut colecta făcută într-un lighean de plastic. I-am spus odată duhovnicului meu că, atunci când atmosfera din biserică începe să semene cu cea dintr-o gară, nu mai am ce căuta acolo; pentru atmosfera de gară, mă duc la Gara de Nord. Avem și în biserică o tendință spre forme fără fond, și ea trebuie corectată. E o sarcină pedagogică pe care preoții și episcopii trebuie să și-o asume, chiar dacă omul simplu, mustrat, se poate supăra. Sunt tot mai mult adeptul unui purism formal.
Uneori greșelile mici spun lucruri mari. Stai în biserică și auzi glasul preotului din spate, pentru că difuzoarele au fost montate acolo. Sau ridici privirea spre altar și vezi un ceas care arată douăsprezece și jumătate; ceasul te readuce exact în timpul pe care ai venit să-l uiți. În Apus, ceasul a stat pe turla bisericii, spre cei din afară, niciodată înăuntru, spre cei care se roagă. Ernst Jünger are o carte extraordinară despre istoria clepsidrei, tradusă și la noi, care arată cum se secularizează spațiul. Un prieten, pastor la Arad, mi-a povestit odată, mândru, că transformase locașul de închinare în sală de proiecție pentru meciurile Campionatului Mondial, ca tinerii să nu meargă pe terase. I-am spus că n-a transfigurat experiența, ci a trivializat spațiul. Terasa e terasă, taverna e tavernă, biserica e biserică. Mai bine păstrezi contrastul decât să transformi biserica în tavernă.
Totul se poate spune și mai simplu, cu un concept la îndemâna oricui: unitatea stilistică. Iată un scaun. Știm că are patru picioare. Dacă la țară stau pe unul cu trei, mai e scaun? Întrebarea ne trimite de la formă la concept, iar excesul de forme ne face să uităm conceptul. Dacă mi-am mobilat casa cu lemn de nuc, nu e firesc să așez în mijlocul sufrageriei un fotoliu de masaj cu o mie de butoane, asemănător scaunului unei navete spațiale. Unitatea stilistică înseamnă omogenitatea formelor și a materiei: sticlă și ceramică, nu plastic. Un element de aristocrație, în sensul cel mai modest al cuvântului, poate fi acesta: nu-i voi da niciodată unui oaspete apă într-un pahar de plastic, ci într-un ulcior oltenesc sau într-un pahar de cristal.

XIII. Canonul muzical
Ce am spus despre canonul literar e valabil și pentru cel muzical. E esențial să revii la Bach, la Schubert, la Ioan Cucuzel și, de ce nu, la Anton Pann. Prefer lucrurile verificate: dacă Bach a fost validat, generație după generație, timp de trei secole, de ce aș schimba această certitudine pe improvizațiile unui autor de ieri? Am putea, desigur, să-i reproșăm luteranismul, noi, ortodocșii sau catolicii. Argumentul nu ține: splendoarea lui e ireductibilă, chiar și la propria confesiune.
Dostoievski nu-i suporta pe catolici, iar pe iezuiți și mai puțin. Ajuns la Milano, în fața catedralei ridicate acolo unde Augustin primise botezul, a recunoscut totuși, fără rezerve: e o catedrală a luminii. Imaginea avea să dea, peste un secol, titlul unei cărți a lui Petru Creția. Frumusețea are puterea de a convinge chiar și împotriva prejudecăților noastre.
Cel mai mare dar pe care Europa creștină l-a făcut lumii este, poate, muzica clasică. Nicio altă civilizație n-a produs ceva comparabil cu ceea ce au lăsat Vivaldi, Telemann, Bach, Mozart, acești europeni pe care o anumită sensibilitate contemporană i-ar trece bucuros pe lista suspecților de serviciu. Hrăniți-vă cu muzica lor. Ea ne vindecă de urât.

XIV. Să te bați cu zeii
Marii autori creștini nu au fost doar purtători ai Duhului; au fost și beneficiari ai unei formări clasice exemplare. Ioan Gură de Aur s-a botezat târziu, dar primise în Antiohia o educație umanistă desăvârșită, la picioarele retorului Libanius, un păgân care, potrivit tradiției, ar fi spus că și l-ar fi ales ca urmaș pe Ioan, dacă nu i l-ar fi furat creștinii. Predicile lui erau aplaudate în biserică, ca într-un teatru; sfârșitul i-a adus totuși condamnarea de către sinodul de la Stejar, în anul 403. Savoarea scrierilor Părinților vine, pe lângă puterea Duhului, și din școala veche a retoricii și a filosofiei prin care au trecut. Sfințenia lor n-a disprețuit forma; a transfigurat-o.
Rămâne, la capătul acestei pledoarii, un îndemn simplu. În bătălia grea pe care o purtăm cu împrăștierea și cu neatenția, să punem deoparte măcar un sfârșit de săptămână pe lună pentru întâlnirea cu marile conștiințe, cele care ne măsoară. O cultură incapabilă să admire produce suspiciune, resentiment și nivelare, nu creație. Sau, într-o formulă pe care o datorăm tot gânditorului de la Păltiniș, al cărui sfârșit va împlini în curând patru decenii: e bine, măcar din când în când, să te bați cu zeii, nu cu valeții.
Fiul risipitor nu se întoarce acasă pentru că a găsit o ofertă mai bună, ci pentru că și-a adus aminte. Lectura marilor cărți e tocmai această aducere-aminte: o revenire la sine și la dialogul cu marile minți, cu Dumnezeu și cu aleșii Lui. Viața însăși e o carte și un testament; contează ce citim în ea și ce lăsăm scris. Toate celelalte conversații pot aștepta.