America a fost, pentru români, mai mult decât o destinație. A fost o speranță cu adresă precisă — și, lucru mai rar, o speranță care nu a dezamăgit.
George Pomuț a luptat în uniformă unionistă în Războiul Civil și a murit general de brigadă al armatei Statelor Unite, unul dintre puținii străini care au atins această demnitate pe pământ american.
Vasile Stoica a bătut, în anii războiului, la uși de cancelarii și redacții, cerând lumii noi să ia act de dreptul lumii vechi la libertate — cu răbdarea unui om care știa că nu are timp de pierdut. Așa s-a întâlnit cu președinții Theodore Roosevelt și Woodrow Wilson.
Regina Maria a traversat Atlanticul în 1926 cu farmecul și luciditatea unui diplomat desăvârșit, cucerind o opinie publică pe care niciun memorandum nu ar fi putut-o mișca.
Nicolae Iorga vedea în America altceva decât triumful pragmatismului: vedea dovada că o civilizație poate fi construită și fără straturi de ruine medievale dedesubt. Pentru un om al Europei vechi, asta era o meditație, nu un compliment.
Toți știau, fiecare în felul lui, același lucru: că relațiile dintre națiuni se țes, înainte de orice, între oameni. Că prezența contează. Că absența se plătește.
Deputatul Mihai Neamțu se află această săptămână la Washington, participând la conferința „Alliance of Sovereign Nations” — un forum care reunește lideri conservatori din Europa și Statele Unite în jurul unor întrebări pe care agenda oficială preferă, de regulă, să le lase pentru mai târziu: suveranitate, securitate energetică, libertate de exprimare, viitorul unei relații transatlantice care nu mai poate fi luată de-a gata.
Conferința este organizată de congresmena republicană Anna Paulina Luna, cu sprijinul Turning Point USA. Printre participanți se numără Mike Johnson, avocatul louisianez ajuns, din toamna lui 2023, în a treia funcție constituțională a Statelor Unite. Nu e un detaliu de protocol. Johnson a reconstruit o coaliție conservatoare după ani de turbulență internă și rămâne, într-o epocă tentată de spectacular, un politician al instituțiilor. Prezența lui dă conferinței o greutate pe care entuziasmul singur n-ar fi putut-o produce.
Din delegația română fac parte George Simion, președintele AUR, dar și doamna Ramona Bruynseels, deputatul Fabian Radu sau profesorul Dan Dungaciu — unul dintre puținii analiști români capabili să vorbească despre identitate națională fără să alunece nici în patetism, nici în sociologie rece.
Semnificația acestor zile depășește agenda afișată.
Europa conservatoare redescoperă, nu fără oarecare stângăcie, o lecție pe care americanii au internalizat-o mai devreme: că ideile au nevoie de rețele vii, că încrederea se construiește față în față, că un forum bun valorează uneori cât un tratat prost negociat.
Burke ar fi aprobat — cu rezerva, desigur, a unui om care știa că entuziasmul fără memorie istorică arde repede și lasă puțin în urmă.
Conservatorii români au o tradiție îndelungată de a iubi America de la distanță, cu o admirație sinceră și ușor melancolică, de parcă distanța geografică ar fi și o distanță a destinelor.
E poate vremea să renunțe la melancolie și să treacă la argumente. La prezență.
Pomuț a făcut-o în uniformă. Stoica, cu o valiză de memorandumuri. Regina Maria, cu un zâmbet calibrat la milimetru.
Metoda s-a schimbat. Nevoia, nu.
