În lumina unui singur bec

In memoriam Mircea Lucescu

Vocea Libertății • Aprilie 2026

Lucian Crețu

„Un antrenor trebuie să muncească douăzeci și cinci de ore din douăzeci și patru.” — Mircea Lucescu, 1981

Există oameni care nu pot fi reduși la ceea ce fac. Oameni pentru care profesia nu este un rol social, ci o formă de ființă, inextricabilă de respirație și de gândire. Mircea Lucescu a fost unul dintre aceștia. A fost antrenor de fotbal în același sens în care Augustin a fost teolog și Socrate a fost filosof: nu ca ocupație, ci ca destin asumat cu toată greutatea unui caracter format în adversitate și rafinat prin exercițiu zilnic.

A-l reduce la trofee și la clasamente înseamnă a descrie o catedrală prin numărul cărămizilor sale. Cifrele există și sunt copleșitoare — al treilea cel mai decorat antrenor din istoria fotbalului mondial, cu 35 de trofee, după Ferguson și Guardiola — dar ele nu spun nimic despre omul care le-a produs. Despre omul acela trebuie să vorbim astăzi, când tăcerea s-a instalat acolo unde fusese voce, și gândul se caută pe sine printre amintiri.

România anului 1945, în care s-a născut Mircea Lucescu, era o țară aflată între două ruine: cea a unui război pe care nu-l alesese și cea a unei captivități ideologice pe care nu și-o dorise. Bucureștiul copilăriei sale era un oraș al supraviețuirii, în care valorile se redistribuiau după alte ierarhii decât cele firești. Și totuși, ca în toate epocile în care sistemul încearcă să confiște spiritul, existau fisuri prin care acesta răzbea. Una dintre ele era stadionul.

Acolo, mingea urma legi proprii, indiferente la hotărârile de partid. Lucescu a înțeles instinctiv această libertate fragilă și a ales-o cu toată ființa lui.

Ceea ce nu se știe îndeajuns este că tânărul Lucescu a debutat la vârsta de șaisprezece ani la Școala Sportivă nr. 2 din București, de unde a fost transferat la Rapid. Nu a apucat să joace în prima reprezentativă a clubului, iar regulamentul de atunci prevedea că un jucător care nu evoluase în echipa de bază putea trece liber la altă formație. Astfel a ajuns la Dinamo, unde l-a întâlnit pe Pîrcălab, supranumit Săgeata Carpaților, considerat unul dintre cei mai buni jucători europeni pe extrema dreaptă. Lucescu însuși mărturisea, cu acea luciditate care îl caracteriza, că și-a propus egalarea lui Pîrcălab.

A făcut sute de ore de antrenament suplimentar, a învățat să joace cu ambele picioare cu o disciplină care amintea mai degrabă de studiul unui instrument muzical decât de pregătirea sportivă obișnuită. A reușit până la urmă să debuteze în echipă alături de Pîrcălab, dar pe extrema stângă — un detaliu care spune tot despre felul în care Lucescu a înțeles întotdeauna concurența: nu ca obstacol de înlăturat, ci ca etalon de atins.

Puțini știu că debutul său internațional, în meciul cu Elveția din 1966, a coincis cu o performanță aproape simbolică: toate cele patru goluri ale României au pornit din pasele lui. Un debut în care nu a marcat, dar fără de care nimeni altcineva nu ar fi marcat. Era o metaforă pe care viața avea să o amplifice timp de șase decenii: Lucescu ca arhitect al succesului altora, ca om care construia cadrul în care geniile se puteau manifesta.

Absolvent al Academiei de Științe Economice, el a refuzat cu seninătate falsa contradicție pe care epoca o propunea insistent între inteligența practică și cea speculativă. Mărturisea că studiul l-a ajutat să abordeze fotbalul în mod științific, iar fotbalul i-a dat concentrarea necesară asimilării cunoștințelor. Nu era o cochetărie intelectuală. Era o convingere trăită, verificată zilnic. Iar această convingere l-a dus, devreme și pe cont propriu, spre scris. Volumul autobiografic Mirajul gazonului, apărut la Editura Junimea în prima jumătate a anilor optzeci, a trecut aproape neobservat de lumea literară a vremii.

Revista Orizont consemna, cu acea ironie caracteristică epocii, că debutul în memorialistică al lui Lucescu nu avusese ecoul meritat și că poate fotbalistul să scrie mai frumos decât mulți dintre titularii breslei literare. Era o nedreptate pe care Al. Căprariu, în Tribuna clujeană, o repara cu eleganță: Mircea Lucescu scrie, constata criticul, cu aceeași dezinvoltură cu care demara irezistibil pe extreme, iar cartea lui nu este numai nararea propriei vieți sportive, ci și o amplă meditație despre condiția fotbalistului, a antrenorului și, mai cu seamă, despre conceptul de echipă. Un filosof al colectivului scria în proză, înainte de a demonstra pe gazon că teoria și practica pot locui în același om.

Fănuș Neagu, prezent la una dintre lansările cărților dedicate lui Lucescu, a surprins cu intuiția literatorului adevărat ceva pe care analiștii sportivi îl ratau sistematic: îngemănarea dintre un gazetar de excepție — Ioan Chirilă — și un antrenor care era nu numai tehnician, ci om de cultură și fin psiholog. Era un compliment din partea unuia dintre cei mai mari prozatori români ai secolului al XX-lea, acordat unui om al gazonului. Nu oricui i se acordă un astfel de compliment. Și nu întâmplător.

Hunedoara a fost, în biografia lui Lucescu, mai mult decât un episod profesional. A fost un loc de fundație, în sensul aproape arheologic al cuvântului. Transferul său acolo, în 1977, nu fusese un act pur sportiv. Fostul președinte al Corvinului mărturisea că demersurile ajunseseră până la prim-ministrul Ilie Verdeț, care dăduse dispoziție ministrului de interne să aprobe mutarea. Motivul oficial era sportiv. Motivul uman era altul: soția lui Lucescu, Neli, traumatizată de cutremurul din același an, dorea să plece din București. Conjunctura sufletească și cea politică s-au întâlnit, cum se întâmplă adesea în momentele care par inevitabile doar în retrospectivă.

La Hunedoara, Lucescu a inventat împotriva birocrației ceea ce astăzi se numește de la sine: antrenorul-jucător. Federația refuza să recunoască oficial această funcție, astfel că era nevoie de un antrenor cu numele care să participe la ședințele tehnice, în vreme ce Lucescu conducea echipa în realitate. Era o mică subversiune practicată în interiorul sistemului, dovada că un om cu suficientă determinare poate modela realitatea chiar și atunci când instituțiile i se opun. Și tot acolo, într-o seară care a intrat în mitologia locului, magazionerul Suciu a pus un bec deasupra terenului, ca să nu-i prindă întunericul pe juniorii care refuzau să plece acasă. Lucescu spunea mai târziu că de acolo a început totul. De la un bec. De la câțiva adolescenți care alegeau antrenamentul în locul odihnei.

Printre acei adolescenți se numărau Andone, Rednic, Klein și Gabor — oameni care aveau să marcheze fotbalul românesc al deceniilor următoare. Un bec de magazioner, aprins deasupra unui teren de provincie, ca simbol al tuturor începuturilor autentice: modest la vedere, imens în consecințe.

Iar Lucescu le povestea acestor tineri cum se juca pe Wembley și pe Maracana, cum arăta Guadalajara văzută de pe gazon, ce înseamnă să intri într-un stadion de o sută de mii de oameni și să nu simți că picioarele îți tremură. Le oferea, în lumina aceea slabă, nu doar tactică, ci cosmologie. Le arăta că lumea e mai mare decât Hunedoara și că Hunedoara poate produce oameni pentru acea lume mai mare.

Victor Hexan, fizioterapeutul care l-a însoțit ulterior la Șahtior Donețk și care a consemnat în memoriile sale portretul lui Lucescu din interior, mărturisea cu uimire nediminuată de trecerea anilor că nu îi fusese dat să vadă, de-a lungul unei cariere întregi petrecute în preajma celor mai mari fotbaliști ai lumii, un om cu atâta putere de muncă. Nea Mircea lucra douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru — un om pentru care ziua-i fotbal, noaptea-i fotbal, dimineața-i fotbal iar. Nu era o metaforă. Era o constatare clinică.

Există în arhivele presei românești o relicvă mai prețioasă decât orice trofeu: cererea de transfer din 18 martie 1982, scrisă de mâna lui Mircea Lucescu. În ea, cel care urma să devină al treilea cel mai decorat antrenor din istoria fotbalului mondial se prezintă drept „om al muncii în cadrul Centralei Industriale Siderurgice Hunedoara, încadrat pe funcția de economist principal II”, solicitând cu umilință formală transferul la Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport.

Un Cezar al gazonului care trebuia să se declare economist de categorie a doua pentru a fi lăsat să-și exercite misiunea. Există în această umilință formală o demnitate imensă: omul semnează hârtia absurdă fără să se coboare la nivelul ei. Semnătura rămâne dreaptă.

Interviul acordat revistei Flacăra cu câteva zile înainte de plecarea spre Campionatul European din Franța, în 1984, rămâne unul dintre cele mai emoționante documente ale sportului românesc. Balaci, pe care Lucescu îl considera unul dintre cei mai buni cinci jucători ai turneului, nu putea pleca din cauza unui menisc operat. Antrenorul vorbea despre această pierdere cu o vulnerabilitate pe care un om mai calculat ar fi disimulat-o în spatele unor clișee tehnice.

Nu din slăbiciune, ci din onestitate. Plângea, în sensul în care plâng bărbații care știu că lacrimile nu sunt semnul înfrângerii, ci al unei vieți trăite cu toată intensitatea. Și tot atunci rostea, cu aplombul celui care crede cu adevărat ce spune: cine va câștiga mijlocul terenului, va avea în mână o carte foarte tare. Nu era fanfaronadă. Era geometria gândirii tactice tradusă în profeție. România a terminat pe locul doi în grupă, înaintea Spaniei și Portugaliei.

Același Lucescu care, în 1981, declarase cu umorul celui sigur pe sine că un antrenor trebuie să muncească douăzeci și cinci de ore din douăzeci și patru, se confesa în miezul nopții, înaintea plecării spre un turneu european, că îl așteaptă multe nopți albe. Interlocutorul său i-a răspuns: mai bine nopți albe decât zile negre. Lucescu a zâmbit. Recunoștea în această replică un adevăr pe care îl trăise deja de câteva ori.

Drumul care a urmat este cunoscut în cifrele lui, mai puțin cunoscut în substanța lui umană. Italia, Turcia, Ucraina, Rusia — cinci țări, douăsprezece cluburi, o echipă națională reconstruită de la zero la vârsta la care alții se pensionează. La Galatasaray a câștigat Cupa UEFA și Supercupa Europei în același an.

La Șahtior Donețk a construit vreme de aproape două decenii o echipă capabilă să joace în fazele decisive ale Ligii Campionilor, descoperind pe Fernandinho, Willian, Douglas Costa și revelând lumii că talentul brazilian poate înflori și la marginea stepei ucrainene, sub conducerea unui român care învățase fotbalul la lumina unui bec de magazioner. Iar când Vicente del Bosque, viitorul câștigător al Cupei Mondiale cu Spania, l-a urmat la Beșiktaș, presa turcă a titrat fără menajamente: ultimatum pentru succesorul lui Lucescu. Nu se compara cu el. Se măsura față de el. Acesta este semnul celui care a trecut cu adevărat printr-un loc: că lasă în urmă un standard, nu o amintire.

Puțin știută este și dimensiunea umană a prezenței sale în Ucraina sfâșiată de război. Când tancurile rusești au început să înainteze în 2022, Lucescu nu a plecat. A rămas cu echipa. A antrenat sub sirenele de raid aerian. A ajutat la evacuarea familiilor jucătorilor. A vorbit public, cu curajul celui care nu are nimic de pierdut decât onoarea, despre crima comisă împotriva unui popor pe care îl iubea și pe care îl numea a doua sa patrie. Era același om care, la treizeci și șase de ani, ceruse hârtie timbrată pentru a putea pleca să-și îndeplinească menirea. Acum, la aproape optzeci, rămânea de bună voie acolo unde alții fugeau.

Există o fotografie din august 1980, pe malul râului Strei, lângă Hunedoara. Mircea Lucescu la un grătar, cu soția Neli, cu prietenii. Fotografului de ocazie nu i-a permis să-l surprindă din față, din acea reticență față de obiectiv care îl caracteriza. Poza îl arată din spate. Această discretă sustragere din fața camerei spune, poate, mai mult decât orice interviu: era un om care prefera să fie prezent în faptă, nu în imagine. Care știa că adevărata autoritate nu se proclamă, ci se recunoaște. Care lăsa fotbalul și oamenii pe care i-a format să vorbească în locul lui.

Și ei vorbesc. Vorbesc Andone și Rednic, vorbește Hagi — căruia Lucescu i-a oferit debutul la națională la optsprezece ani și căruia i-a încredințat banderola de căpitan la douăzeci — vorbesc Balint și Lupescu, Lăcătuș și Răducioiu, Gică Popescu cu care a câștigat Supercupa Europei la Galatasaray. Vorbesc Fernandinho și Douglas Costa. Vorbesc toți cei cărora le-a spus, la lumina unui bec sau a reflectoarelor unui stadion plin, că lumea e mai mare decât locul în care s-au născut și că ei sunt mai mari decât și-au imaginat vreodată.

Al. Căprariu scria, cu ani în urmă, că Mircea Lucescu judeca fotbalul românesc din interiorul lui, cu dragoste profundă, dar și cu majoră responsabilitate. Era o formulă precisă. Lucescu nu a fost niciodată un detașat, un analist rece care măsoară distanțe din afara câmpului. A fost mereu în interior, mereu implicat, mereu vulnerabil la eșec și la reușită cu aceeași intensitate. Această vulnerabilitate asumată, această capacitate de a se emoționa la optzeci de ani cu aceeași ardoare cu care se emoționase la douăzeci, era poate secretul cel mai bine păzit al longevității sale. Nu vârsta l-a oprit. L-a oprit inima, în sensul ei cel mai literal și cel mai metaforic deopotrivă.

Există, la sfârșitul oricărei vieți excepționale, tentația de a o transforma într-o legendă, adică de a o simplifica până la a o face falsă. Lucescu rezistă acestei tentații. A fost complex, a fost contradictoriu, a fost uneori incomod, a impus standarde pe care puțini le puteau susține, a plecat din locuri care l-au iubit și a revenit în locuri care nu îl meritau. A fost om, în toată greutatea și splendoarea acestui cuvânt.

Dar a fost și ceva mai mult decât un om obișnuit. A fost dovada vie că România poate produce, din condiții vitrege și cu resurse minime, oameni de talie mondială. Nu în ciuda acestor condiții, ci parcă tocmai din pricina lor, transformând adversitatea în combustibil și privațiunea în disciplină. A fost, în sensul cel mai neretoric al cuvântului, un patriot: nu prin discursuri, ci prin faptul că a dus numele acestei țări în locuri în care altfel nu ar fi ajuns, că a făcut ca bucureștenii să înțeleagă ce înseamnă Donețk și ucrainenii să știe că există Hunedoara.

Iar dragostea lui pentru tricolor nu a fost niciodată doar declarativă. A fost dovedită. A calificat România la primul său Campionat European din istorie, în 1984 — o performanță care așteptase doisprezece ani să se producă și care a rămas, decenii la rând, piatra de temelie a identității fotbalului nostru. Nu s-a oprit acolo. A revenit de fiecare dată când țara l-a chemat, a calificat echipa națională la mai multe turnee finale, a construit și reconstruit, cu răbdarea meșterului care știe că o catedrală nu se ridică într-un sezon. Ultimul mandat la națională l-a început la o vârstă la care alții demult își scriau memoriile — și l-a dus până la capătul puterilor, literalmente. A căzut pe teren, în timpul unei ședințe tehnice cu echipa națională, luptând pentru același tricolor pe care îl iubise toată viața. Nu există o formă mai completă de coerență între o viață și sfârșitul ei.

Becul aprins de Suciu deasupra terenului din Hunedoara nu s-a stins odată cu el. Continuă să ardă, invizibil dar real, în fiecare antrenor care rămâne pe teren după ce ceilalți au plecat, în fiecare jucător care repetă o mișcare până când devine a doua natură, în fiecare om care alege să rămână atunci când toți ceilalți fug. Mircea Lucescu a trăit cu această alegere și a murit cu ea. Puțini oameni pot spune același lucru.

Fotbalul românesc a pierdut astăzi cel mai mare om pe care l-a produs. Omul, în schimb, nu se pierde. Se transformă în exemplu, în memorie, în standardul față de care se vor măsura, vrând-nevrând, toți cei care vor veni după el. Este singura formă de nemurire pe care o merită și singura pe care, știindu-l, am certitudinea că și-o dorea.

Dumnezeu să-l odihnească în pacea pe care nu a căutat-o niciodată pe pământ, pentru că era prea ocupat să construiască.