La Chișinău, pe urmele celor care au îndrăznit să viseze România Mare

27 martie 2026. 108 ani de la votul care a schimbat harta Europei.

Vocea Libertății • Martie 2026

Lucian Crețu

Există zile în care istoria nu se comemorează, ci se continuă. Vineri, 27 martie 2026, a fost una dintre ele.

Grupul de Politică Externă Titu Maiorescu a organizat la Chișinău conferința „27 martie – Unionismul Minții și Unionismul Inimii”. Evenimentul, desfășurat cu ocazia aniversării unirii Basarabiei cu România, a reunit experți, sociologi și lideri politici de pe ambele maluri ale Prutului, aducând în dezbatere publică necesitatea tranziției de la un discurs istoric și emoțional către un proiect politic rațional, asumat și pragmatic privind viitorul Republicii Moldova.

În cadrul evenimentului dedicat reflecției asupra unionismului și identității naționale, Profesorul Dan Dungaciu a fost vorbitorul principal, oferind o analiză amplă asupra contextului istoric și geopolitic actual. Evenimentul a reunit, de asemenea, nume importante precum Petrișor Peiu, Laurențiu Plăcintă, Cristina Dumitrescu, Mihail Neamțu, Vasile Costiuc, Valeriu Munteanu, Iurie Ciocan, Voaceslav Ioniță și Doru Petruți, prezența acestora subliniind relevanța și amploarea dezbaterii în jurul temei unității românești.

Mihail Neamțu, deputat în Parlamentul României, Președinte al Comisiei de Cultură, teolog, scriitor și politician, a traversat Prutul nu ca turist al trecutului, ci ca om al prezentului care înțelege că anumite bătălii nu se câștigă o dată pentru totdeauna. Programul vizitei la Chișinău — întâlniri cu parlamentari ai Republicii Moldova, depunere de flori la mormintele artizanilor Unirii, conferință despre unionism — A fost un act simbolic cu miză reală, în care memoria servește ca argument.

Tema conferinței la care Neamțu a participat — „27 martie 2026: Unionismul minții și unionismul inimii” — conținea, în chiar titlul ei, o distincție pe care Neamțu o cunoaște bine din propria-i operă și activitate publică: nu e de ajuns să vrei unirea cu mintea, calculând raportul de forțe și sondajele de opinie. Trebuie să o vrei cu inima. Iar inima se educă prin memorie.

Ion Inculeț: omul care a pronunțat cuvintele

La ora 19 și 20 de minute, în seara zilei de 27 martie 1918, președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț, a declarat închisă ședința care schimbase harta Europei. Cu câteva minute înainte, din cei 135 de deputați prezenți, 86 votaseră în favoarea Unirii, 3 împotrivă, iar 36 se abținuseră. Matematica democrației funcționase.

Cine era omul care prezida acel moment? Doctor conferențiar de astronomie și matematică la Universitatea din Petrograd, Inculeț se afla în capitala Rusiei în momentul declanșării revoluției din martie 1917. Revenit la Chișinău în august același an, a fost ales în unanimitate primul președinte al Sfatului Țării. Un savant care a ales politica. Un basarabean care a ales România.

La 11 martie 1918, Inculeț adresa o telegramă regelui Ferdinand I, arătând că Sfatul Țării, „care reprezintă poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular”, vede în unirea cu țara-mumă „chezășia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura națională și dreptatea socială”.

Un om de știință, format în universități imperiale, alegea să articuleze aspirația unui popor în termenii cei mai simpli și mai definitivi cu putință. Regele Ferdinand I însuși, în scrisoarea adresată lui Inculeț a doua zi după vot, scria: „Un vis frumos s-a înfăptuit.”

Visul nu s-a născut din senin. A cerut oameni care să-și riște viața pentru el. Sovietul bolșevic din Chișinău anunțase o primă pentru capetele conducătorilor Republicii. Inculeț știa ce riscă. A semnat totuși.

La Cimitirul Central din strada Armenească, se odihnesc oameni care au plătit prețul acelei semnături cu întreaga lor viață. Anton Crihan — unul dintre ei, membru al Sfatului Țării și deputat în Parlamentul României în 1919, 1920, 1922 și 1932 — reprezintă generația care a trăit suficient ca să vadă cum Basarabia e smulsă din nou din trupul României, în vara lui 1940. Florile depuse pe mormintele lor sunt o recunoaștere de datorie.

Nicolae Iorga: cel care a pregătit sufletele

Dacă Inculeț a dat votul, Iorga a pregătit conștiințele. Timp de decenii, înainte ca 1918 să devină posibil, Nicolae Iorga a construit infrastructura intelectuală și morală fără de care nicio unire nu rezistă.

Publicist redutabil și istoric de forță europeană, Iorga s-a impus prin curajul rostirii marilor adevăruri, inclusiv despre românii basarabeni supuși unui violent proces de deznaționalizare sub stăpânire imperială. Cunoscând ca nimeni altul trecutul cultural și istoric al Basarabiei, a pledat de-a lungul întregii sale vieți pentru dezrobirea românilor aflați sub stăpâniri străine, asumându-și misiunea de apostol al integrării naționale.

Ca președinte al Ligii Culturale, în perioada 1914–1918, a călătorit prin Transilvania și Bucovina, hăituit și arestat de jandarmi, a organizat congrese, a inițiat ridicarea de statui, a condus pelerinaje la Putna și la Mănăstirea Dealu, vorbind mereu despre Mihai Viteazul. Nu cu arma în mână. Cu cuvântul, care la Iorga era o armă mai tăioasă decât orice sabie.

La Teatrul Național din Iași, în 1916, Iorga a ținut unul dintre cele mai motivante discursuri din istoria românească. Publicat în Monitorul Oficial, discursul a marcat simbolic renașterea din proprie cenușă a poporului român, iar sintagma sa — „Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât” — s-a dovedit profetică.

Profetică. Cuvântul e bine ales. Iorga anticipa evenimentele. Scria înainte ca războiul să se fi terminat: „E atâta de lucru, chiar după ce vom fi în munții Maramureșului și vom oglindi steagurile noastre în apele Tisei, încât nu o generație, ci generații întregi vor trebui să muncească.”

Generații întregi. Iată de ce istoria de azi e obligația noastră.

Mihail Neamțu și continuitatea unei misiuni

Ce caută un deputat român, în 2026, la Chișinău, cu un program de conferințe și vizite?

Răspunsul scurt: exact ce căuta Iorga la Putna. Exact ce făcea Inculeț când traversa Moldova ca să negocieze soarta unui popor. Menține viu un fir care, dacă se rupe, costă generații întregi de recuperat.

Mihail Neamțu a vorbit despre ideea de unitate ca temă spirituală, culturală și istorică, explicând că Unirea din 1918 (Basarabia și Transilvania) nu a fost doar un gest sentimental, ci o decizie pragmatică de apărare împotriva haosului și bolșevismului. A evocat exemple personale și istorice din zona Aradului și din familia sa, subliniind că românii au luptat atunci și pentru salvarea civilizației europene.

În final, folosind parabola semănătorului din Biblie, a transmis mesajul că unioniștii trebuie să continue să „semene” ideea unirii fără să se lase descurajați de „păsări”, indiferență sau obstacole, deoarece perseverența va aduce roade.

Unionism al minții: argumentul, documentul, logica istoriei. Și unionism al inimii: acel simțământ pe care nicio rezoluție parlamentară nu-l poate decreta, dar pe care o vizită la un mormânt, la o sală de conferințe, la un parlament dintr-un alt stat cu același neam îl poate trezi.

108 ani mai târziu, același Prut

La 28 iunie 1940, un ultimatum sovietic — punând în aplicare pactul Ribbentrop-Molotov — a cerut cedarea Basarabiei. România a cedat, și după 48 de ore Basarabia era ocupată de Armata Roșie. Visul lui Ferdinand durase 22 de ani.

Sunt 108 ani de la votul lui Inculeț. Sunt 86 de ani de la ruptura din 1940. Prutul e același. Oamenii de pe ambele maluri vorbesc aceeași limbă. Mormintele din strada Armenească există. Conferințele continuă.

Iorga scria că „voința de a fi” este cea care definește un popor. Nu granițele, nu tratatele, nu hărțile redesenate de cancelarii străine. Voința. Ea nu se poate decreta. Se cultivă. Cu flori depuse pe morminte. Cu discursuri ținute în săli roșii. Cu deputați care traversează Prutul când ar fi mai comod să rămână acasă.

Astăzi, la Chișinău, voința a avut chip.

Asta e, poate, cea mai bună definiție a unionismului viu: nu un discurs despre trecut, ci un act în prezent, cu ochii la viitor.

Urmărește Vocea Libertății pe Youtube