Mircea Eliade și prietenia cu Ernst Jünger: de la Zalmoxis la Antaios

Redacția

„Istoria religiilor e o disciplină imposibilă; trebuie să știi tot, să culegi documente din cel puțin douăzeci de discipline.” (Mircea Eliade, Jurnal, iunie 1959)

I. Doi străini care se recunosc

Anumite afinități intelectuale nu se instituie deliberat, ci se relevă în timp. Prieteniile dintre gânditori se nasc, de regulă, fără angajamente explicite și se susțin prin simpla convergență a preocupărilor esențiale. Relația dintre Mircea Eliade și Ernst Jünger ilustrează acest model: discretă, lipsită de efuziune, ea s-a consolidat treptat între doi gânditori solitari a căror compatibilitate spirituală s-a dovedit mai durabilă decât orice afinitate circumstanțială.

Ernst Jünger și Mircea Eliade nu au locuit în același oraș, n-au frecventat aceleași cercuri, n-au împărțit decât rar aceeași masă. Unul a petrecut ani buni la Wilflingen, în tăcerea metodică a jurnalului și a colecțiilor entomologice. Celălalt, la Chicago, în laboratorul enciclopedic al istoriei religiilor. Îi despărțeau o limbă, un continent, un temperament. Mai întâi s-au întâlnit epistolar, apoi personal.

Ce-i unea pe cei doi? Convingerea că lumea văzută nu este totul. Amândoi bănuiau că sub crusta evenimentelor pulsează o realitate mai veche și mai puternică, că mitul nu este un refugiu al spiritelor obosite, ci forma supremă a inteligenței. Amândoi aveau un simț aparte pentru fenomenele sacre. Amândoi știau că un simbol nu se explică, se trăiește și se locuiește.

II. Carl Schmitt, mătrăguna și lectura

În iulie 1942, Eliade, trecând prin Berlin în drumul său de la București la Lisabona, Eliade îi face o vizită lui Carl Schmitt la locuința  acestuia de la periferia orașului. Cei doi se știau. Eliade îl citise pe Schmitt încă din anii ‘30. Vizita a avut un efect neprevăzut: Schmitt îi va oferi lui Jünger, în noiembrie, primele două volume din Zalmoxis, revista de istorie a religiilor editată de Eliade între 1938 și 1942.

Ce-a găsit Jünger în acele pagini? Două articole care l-au făcut să se oprească: unul despre riturile legate de rădăcina de mătrăgună, celălalt despre simbolismul acvatic.

Le-a notat în Strahlungen cu atenția omului care recunoaște, în scrisul altuia, o rezonanță familiară. Merită să zăbovim o clipă asupra acestui moment: un ofițer german, în drum spre frontul caucazian, citind într-o revistă românească despre mandragoră, lună și ape. A  recunoscut în acea lectură ceva consonant cu propria sa viziune.

După aproape trei decenii, în 1969, acel articol despre mandragoră va deschide eseul Drugs and Ecstasy, publicat de Jünger în volumul omagial Myths and Symbols: Studies in Honor of Mircea Eliade. Este vorba despre o fidelitate intelectuală, manifestată prin fapte, nu prin gesturi declarative. 

Din perspectivă istoriografică, nu poate fi ignorată o discrepanță în datare: în mărturiile postbelice, Jünger plasează primul contact cu opera lui Eliade cu câțiva ani înainte de data confirmată de sursele documentare.În prima scrisoare adresată savantului român și în dialogurile cu Julien Hervier, el sugerează că Zalmoxis îi parvenise încă din 1939. Evidența documentară indică însă anul 1942. Nesiguranța aceasta nu e banală. Ea trădează, poate, dorința de a ancora relația într-un timp anterior catastrofei războiului.

III. Scrisoarea din 8 decembrie 1952

Prima scrisoare a lui Eliade către Jünger este un document fascinant de o smerenie aproape liturgică. Formula de adresare „Cher Maître”, propunerea de a-i trimite cărți doar cu permisiunea sa, recunoașterea dificultăților de lectură în germana literară. Totul vorbește despre un om care se așază, la patruzeci și cinci de ani, în postura discipolului. Nu din servilism, ci din acea formă superioară de orgoliu care constă în a recunoaște un egal.

Eliade nu era un admirator oarecare. Era un savant în deplină afirmare, cu o operă deja în curs de traducere în principalele limbi de circulație internațională, cu Mitul eternei reîntoarceri publicat la Gallimard. Smerenia sa în fața lui Jünger nu era cea a neputinciosului, ci cea a omului care știe că există o aristocrație a spiritului în care rangul se acordă prin recunoaștere, nu prin competiție. În fond, când scrii „Cher Maître” unui scriitor pe care îl admiri, nu te micșorezi, ci te situezi într-o proximitate definitorie.

Scrisoarea conține și indicații prețioase. Eliade mărturisește că se străduise de ani de zile să reînvie Zalmoxis. Fără succes. Se referea, fără îndoială, la tentativa sortită eșecului din 1950, când Giuseppe Tucci și ISMEO îi propuseseră reluarea publicației, în speranța unei subvenții din partea Fundației Bollingen. Jünger, la rândul său, deplânsese dispariția revistei și întrezărise posibilitatea constituirii unui nou cadru editorial de dezbatere.Este ideea care va duce, peste opt ani, la apariția revistei Antaios. Germenele fusese plantat de scriitorul german, cu viziunea omului care știe că un proiect editorial nu e doar un vehicul de difuzare a ideilor, ci un act de întemeiere. În ce privește lecturile sale, Eliade precizase că citise operele lui Jünger traduse în franceză, inclusiv faimosul său roman, Pe falezele de marmură.

IV. Tăcerea și reluarea legăturii

După 1952, corespondența se întrerupe. Nu se știe de ce. Sunt ani în care Jünger și Eliade tac, probabil, din acea timiditate proprie spiritelor care preferă să nu scrie, decât să scrie mediocru.

Reluarea legăturii dintre cei doi se produce în 1957, dar nu direct. Jünger alege să reintre în contact cu filozoful român prin mijlocirea editorului său, Ernst Klett. A fost un gest de discreție absolută, întreprins într-un cadru formal.

Prima întâlnire personală, atestată, are loc la începutul lui decembrie 1957, la Paris. Apoi, peste câteva zile, Jünger îi scrie o scrisoare de la Wilflingen, în care vorbește din nou despre posibilitatea editării unei publicații de tipul revistei Zalmoxis.

Dar detaliul cel mai revelator se află la sfârșitul scrisorii. Jünger propune ca viitoarea revistă să apară sub egida lui Johann Georg Hamann, pe care îl numea magul, și al cărui astru îl vede înălțându-se pe măsură ce apunea soarele lui Kant. Jünger nu dorea ca publicația să fie una academică. Dorea ca aceasta să reprezinte un act de rezistență culturală: restaurarea intuiției poetice, simbolice și profetice în fața raționalismului sistematic. Opoziția Hamann – Kant nu era deloc nouă, ea traversează Strahlungen cu o discreție abia sugerată. Spiritul pozitivist era vinovat de uciderea tainei, a misterului, a limbajului mitopoetic. Așa trebuie citit mesajul viitoarei revistei Antaios – revistă  pentru o lume liberă – după  cum observa și Florin Țurcanu. Doar că libertatea admirată de Eliade sau Jünger nu se limitează la spațiul circulației neîngrădite a mărfurilor, ci la dimensiunea spiritului eliberat de materialism.

V. Antaios, sau uriașul care îți pierde puterea când e smuls de pe pământ

În mitologia greacă, Antaios e uriașul pe care Herakles nu l-a putut doborî decât ridicându-l de pe pământ și împiedicându-l să atingă solul.  Titlul revistei apare într-o scrisoare a lui Ernst Klett către Eliade din 1 august 1958. Ce sugerează el? E o metaforă care descrie condiția omului în modernitate. Omul lipsit de rădăcini va fi doborât. Din acest motiv, istoria religiilor are drept scop restituirea unei memorii universale. Când tehnologia a propus amputarea sacrului, umanitatea a renunțat, de fapt, la un organ de cunoaștere atât a sinelui, cât și a cosmosului.

Revista Antaios a apărut între 1959 și 1971, prin intermediul lui Ernst Klett. Au fost în total douăsprezece numere publicate. Nu au fost multe, însă conținutul lor este remarcabil, dacă se ia în considerare abundența eseurilor dedicate mitului, simbolurilor și hermeneuticii religioase.Eliade și Jünger au oferit acestui demers un patronaj intelectual prestigios, munca redacțională revenindu-i lui Klett. Fără cele două nume pe copertă, revista n-ar fi fost decât o publicație de specialitate.

Cu Eliade și Jünger la timonă, publicația s-a transformat într-un manifest programatic împotriva sărăcirii spirituale a lumii contemporane. De altfel, filozoful  român a știut că s-a înhămat la exersarea unei discipline imposibile. Aceasta cerea integrarea constantă a informațiilor provenite din cel puțin alte douăzeci de științe umaniste și exacte: teologie, arheologie, filologie, filozofie, istorie, semiotică, artă, arhitectură, teorie muzicală, hermeneutică, dar și matematică, fizică, biologie etc. Antaios a fost, printre altele, fructul acestei conștiințe de tip renascentist și proba unei fecundități excepționale.

VI. Două moduri de a gândi

Dimensiunea cea mai profundă a acestei prietenii nu e editorială, ci e una filozofică. Amândoi au construit modele de inteligibilitate care situau istoria liniară a umanității într-un cadru mai vast. Jünger, publicând în 1959 volumul La zidul timpului, anunță sfârșitul istoriei, dar nu în sensul hegelian al reconcilierii absolute, ci în acela al epuizării capacităților creatoare ale lumii care începe cu Herodot și se sfârșește în amurgul modernității. Două decenii mai târziu, în Eumeswil, prin glasul unuia dintre personaje se  formulează bănuiala că pe zidul de pe care s-a jupuit varul ar apărea idoli de mult uitați, dar care mai dorm în sinea noastră.Reprezentări ale unor puteri preistorice. Imagini în care se simte mâna unui scriitor care a învățat de la vise tot atât cât a învățat de la cărți.

Cât despre Eliade, acesta construise, încă de când publicase Mitul eternei reîntoarceri (1949), o critică radicală a istoricismului. El vedea în curentele care încercau să recupereze mitul periodicității ciclice nu o regresiune, ci o restituire a timpului cosmic, ciclic și infinit. Conștiința istorică nu este, pentru Eliade, decât o zi care se inserează între două nopți. Formula e de o frumusețe care scuză orice exces. Jünger ar fi subscris-o fără ezitare.

Cu toate acestea, o distincție de nuanță îi separă în mod semnificativ. Eliade contestă capacitățile creatoare ale conștiinței istorice încă din opera sa fundamentală din 1949, în vreme ce Jünger le recunoaște, considerându-le însă epuizate. Jünger recunoaște dimensiunea mitică a sacrului, subliniind totodată că parcurgerea istoriei liniare a generat consecințe ireversibile asupra conștiinței umane. Din această perspectivă, temporalitatea post-istorică nu poate fi asimilată celei arhaice, anterioare experienței istorice. Această concluzie capătă o coloratură tragică, pe care viziunea lui Mircea Eliade, întemeiată  pe convingerea că sacrul nu poate fi definitiv abolit din orizontul existenței umane, o nuanțează, fără a o invalida în mod substanțial.

Convergența teoretică dintre cei doi gânditori rămâne, cu toate acestea, semnificativă. Atât Eliade, cât și Jünger resping materialismul și istoricismul ca orizonturi explicative ultime ale existenței umane. Ambii atribuie mitului nu o funcție compensatorie sau evazivă, ci una gnoseologică, aceea  de instrument privilegiat al unei cunoașteri de ordin superior. Ambii concep depășirea paradigmei istoriciste nu ca pe un vid cultural, ci ca pe o posibilă recuperare – nostalgică, profetică sau poetică, după caz – a  dimensiunilor simbolice și sacre pe care conștiința istorică le-a marginalizat fără a le putea suprima definitiv. Această convergență de fond conferă dialogului lor intelectual o relevanță care depășește cadrul strict biografic, înscriindu-l într-un capitol semnificativ al istoriei ideilor europene din secolul al XX-lea.

VII. Ce rămâne

Prietenia dintre Eliade și Jünger a fost una cuviincioasă. A presupus o corespondență discretă, întâlniri rare, dar de substanță, un respect reciproc care nu s-a transformat niciodată în adulație. Și, nu în ultimul rând, un proiect comun care, deși modest în tiraje și efemer ca durată, a lăsat în urmă un model de dialog intelectual de urmat.

Antaios n-a schimbat lumea. Dar a demonstrat că e posibil să gândești în alte cadre decât cele impuse de pozitivism, iluminism, marxism și corectitudine politică. Antaios a confirmat faptul că prietenia intelectuală nu cere un consens absolut, ci o congruență spirituală asimptotică. Sacrul poate constitui un obiect legitim de investigație intelectuală, iar miturile antichității pot fi abordate ca surse privilegiate de cunoaștere, fără reducționisme disciplinare.

Într-o epocă în care cultura se fragmentase în specializări ermetice și ideologii militante, Eliade și Jünger au configurat un spațiu de reflecție în care dialogul interdisciplinar rămânea posibil. Dacă revista lor mai are rezonanță pentru cititorul atent, aceasta nu rezidă în articolele sale, multe depășite de evoluția disciplinelor, altele marginale ca interes, ci în gestul intelectual care le-a făcut posibile:  gestul a doi gânditori solitari care au recunoscut că solitudinea devine mai fertilă atunci când este împărtășită. Acest gest rămâne, poate, una dintre definițiile cele mai precise ale prieteniei intelectuale și una dintre cele mai necesare într-un climat cultural care tinde să o ignore.

Participă La Eveniment

Abonează-te la Canalul de You tube Vocea libertății