Revoluția permanentă

Neoconservatorismul american și războaiele din Orient.

The Blob și consensul bipartizan (Partea VII)

Vocea Libertății • Martie 2026

Mihail Neamțu

„Ca să fii dușman al Americii poate fi periculos, dar ca să fii prieten e fatal.”

— Henry Kissinger

În primăvara anului 2016, Ben Rhodes — consilierul adjunct pentru securitate națională al președintelui Obama, un scriitor de discursuri ajuns în inima puterii americane — a pronunțat o frază care a rămas.

Într-un interviu acordat revistei The Atlantic, Rhodes a descris establishment-ul de politică externă al Washingtonului drept The Blob — o masă amorfă, bipartizană, auto-reproductivă, care împinge invariabil spre intervenție militară indiferent de administrația aflată la putere.

Termenul, preluat din filmele americane de groază — unde the blob e o creatură gelatinoasă care absoarbe tot ce atinge —, a captat cu o precizie surprinzătoare un fenomen pe care cercetătorii îl documentaseră de ani: existența unui consens de politică externă care transcende liniile de partid, funcționează independent de voința electoratului și se reproduce prin instituțiile pe care le controlează.

Ce este, mai precis, Blob-ul? Nu e un complot. Nu e o organizație cu statut și carte de membru. E un ecosistem — o rețea de instituții, persoane și convingeri împărtășite care produc, în mod organic, un anumit tip de politică externă: intervenționistă, militaristă, sceptică față de diplomație și convinsă că leadership-ul american e indispensabil ordinii mondiale.

Componentele sale sunt cele pe care le-am analizat în capitolele anterioare — think tank-urile, revistele, ușile rotative —, dar asamblate la scară mai largă, incluzând și instituții nominal liberale precum Brookings Institution sau Center for a New American Security.

Paginile editoriale ale marilor ziare, de la Wall Street Journal la Washington Post, susțin intervenția militară cu o regularitate care transcende afiliațiile.

Foștii funcționari din administrații democrate și republicane se regăsesc în aceleași consilii de administrație ale acelorași firme de consultanță în domeniul apărării. Generalii retrași din serviciu devin analiști la CNN, unde comentează războaiele pe care le-au condus cu o detașare care amețește.

Ideologia Blob-ului nu e, strict vorbind, neoconservatoare.

E ceva mai difuz și, prin aceasta, mai rezistent: un amestec de excepționalism american, de convingere că Statele Unite sunt „națiunea indispensabilă” — formula secretarului de stat Madeleine Albright —, de reflex condiționat în favoarea acțiunii militare și de suspiciune față de orice formă de retragere. E un intervenționism instinctiv, nu doctrinar — un curent mai larg în care neoconservatorismul s-a dizolvat după dezastrul irakian, nu ca să dispară, ci ca să devină invizibil prin ubiquitate.

E ca și cum o sectă ar fi dispărut ca organizație, dar dogmele i-ar fi fost adoptate de biserică. Ori ca și cum otrava, diluată în apa potabilă, ar fi încetat să mai fie vizibilă fără a înceta să fie toxică.

The Nation a documentat această fuziune în 2016 cu o claritate neobișnuită. Analiza publicației arăta că Blob-ul include atât neoconservatori care promovaseră invazia Irakului, cât și intervenționiști liberali care susținuseră schimbarea de regim în Libia.

Două tabere care se dispută aprig pe chestiuni interne — avort, impozite, drepturi civile — converg perfect când vine vorba de politică externă. Practic fără excepție, toți susținuseră invazia Irakului. Practic fără excepție, niciunul nu fusese tras la răspundere.

Intervenționismul liberal merită o atenție specială, pentru că e geamănul neoconservatorismului — cel pe care analizele centrate exclusiv pe dreapta tind să-l ignore. Samantha Power a scris o carte premiată cu Pulitzer în care argumenta că Statele Unite au datoria morală de a preveni genocidul prin intervenție militară. Susan Rice, ca consilier pentru securitate națională, a susținut intervenția în Libia invocând responsabilitatea de a proteja.

Hillary Clinton, ca secretar de stat, a fost motorul intern al operațiunii libiene. Rezultatul? Un stat eșuat, un război civil prelungit, o criză de refugiați care a destabilizat Europa și o proliferare de arme care a alimentat conflicte în întregul Sahel.

Obama însuși a recunoscut că Libia a fost cea mai mare greșeală a președinției sale. Structura deciziei fusese însă identică cu cea din Irak: aceeași convingere că răsturnarea unui tiran produce automat ceva mai bun.

Diferența dintre neoconservatorism și intervenționismul liberal este, în ultimă instanță, una de ton, nu de substanță. Bomba care cade pe Tripoli nu știe din ce doctrină a fost aruncată.

Administrația Obama reprezintă cel mai interesant studiu de caz al tensiunii dintre un președinte și Blob. Obama a fost, prin temperament, cel mai puțin intervenționist președinte de la Carter. A refuzat să intervină militar în Siria după atacul chimic din 2013 — decizia pe care Blob-ul nu i-a iertat-o niciodată. A negociat acordul nuclear cu Iranul împotriva opoziției aproape unanime a establishment-ului.

A încercat să reducă prezența militară americană în Orient. Și totuși, chiar și Obama a cedat: intervenția în Libia, programul de drone extins masiv, amânarea retragerii din Afganistan. Ben Rhodes a descris această tensiune, în memoriile sale din 2018, ca pe o luptă permanentă împotriva unei forțe gravitaționale.

Fiecare decizie de neintervenție trebuia apărată și reapărată; fiecare decizie de intervenție se lua aproape de la sine. E o asimetrie fundamentală: în Washingtonul contemporan, e mai ușor să pornești un război decât să nu pornești unul.

Analistul Sumantra Maitra, de la Center for the National Interest, a propus un concept care surprinde funcționarea Blob-ului cu precizie: NGO-crația hiper-imperială — o rețea de think tank-uri, fundații și organizații de lobby care funcționează ca un edificiu imperial independent de responsabilitatea democratică. Această NGO-crație are interese proprii: perpetuarea existenței, menținerea fluxurilor de finanțare, păstrarea accesului la factorii de decizie.

Ea profită de pasiunile publice temporare pentru a-și avansa agenda, izolându-se de consecințele prescripțiilor sale. Nimeni de la AEI nu a murit la Fallujah. Nimeni de la FDD nu a pierdut un fiu în Helmand. Costurile războiului sunt suportate de soldați și contribuabili; beneficiile sunt culese de instituții.

Un cititor român recunoaște fără dificultate această dinamică. Spațiul public românesc din ultimele trei decenii a cunoscut și el o proliferare de instituții para-statale care modelează agenda politică fără mandat democratic. Scala e diferită. Principiul e identic. Iar consecințele, când instrumentele de verificare democratică eșuează, sunt în ambele cazuri devastatoare.

Una dintre cele mai remarcabile trăsături ale Blob-ului este capacitatea sa de autoprotecție. Fiecare eșec produce nu o reformă, ci o recalibrare: aceleași idei sunt reambalate, aceiași oameni sunt repoziționați, ciclul reîncepe. Robert Kagan, cofondatorul PNAC, a publicat în 2012 un eseu în New Republic — publicație de centru-stânga — în care argumenta pentru menținerea hegemoniei americane în termeni pe care orice democrat intervenționist îi putea semna.

Migrarea dintr-un capăt al spectrului în celălalt, fără a modifica substanța, e o performanță instituțională pe care Heilbrunn a surprins-o cu o formulă laconică: vor reveni. El se referea la neoconservatori, dar observația se aplică Blob-ului în ansamblu.

Acordul nuclear cu Iranul din 2015 — JCPOA — a fost momentul în care Blob-ul a pierdut o bătălie majoră. Negociat de administrația Obama împotriva opoziției aproape unanime a think tank-urilor, a lobby-ului israelian, a majorității Congresului și a întregii rețele mediatice conservatoare, acordul a demonstrat că diplomația funcționează. Iranul a acceptat restricții severe — reducerea stocurilor de uraniu îmbogățit cu 98%, limitarea centrifugelor, cele mai intruzive inspecții din istoria AIEA. Reacția Blob-ului a fost furioasă și revelatoare.

Furia nu era proporțională cu defectele acordului, care erau reale dar gestionabile.

Era proporțională cu amenințarea pe care acordul o reprezenta pentru narațiunea neoconservatoare însăși: dacă diplomația funcționează cu Iranul, două decenii de argumentare în favoarea războiului preventiv devin retroactiv inutile.

Retragerea Statelor Unite din JCPOA în mai 2018, sub administrația Trump, a reprezentat victoria Blob-ului prin altă cale: ce nu reușise sub Obama a obținut sub un președinte susceptibil la presiune, flancat de John Bolton și Mike Pompeo.

Întrebarea pe care o ridică existența Blob-ului e una de filosofie politică: ce înseamnă democrația când deciziile cele mai grave — războiul și pacea — sunt modelate de un ecosistem care funcționează independent de voința electoratului? Americanii nu au votat pentru invazia Irakului.

Au votat pentru un președinte care a decis-o după ce a fost ales, pe baza unor informații fabricate, sub influența unor intelectuali pe care electoratul nu i-a ales și nu-i poate sancționa.

Un european care privește Blob-ul din exterior vede ceea ce americanii percep mai greu: o structură imperială deghizată în democrație. E un imperialism tehnocratic care l-ar fi fascinat pe Tocqueville și l-ar fi îngrozit.

Va urma…

Abonează-te la Vocea Libertății pe YouTube