Revoluția permanentă

Neoconservatorismul american și războaiele din Orient.

Lobby-ul israelian: instituții, rețele, limite (Partea VIII)

Vocea Libertății • Martie 2026

Mihail Neamțu

„Câțiva oameni au răpit întreaga comunitate evreiească.”

— Eric Alterman, We Are Not One (2022)

Acest capitol tratează un subiect care cere o precizie deosebită. Lobby-ul pro-Israel din Statele Unite e o realitate instituțională documentată, studiată de cercetători serioși și recunoscută de propriii săi protagoniști. A-l analiza nu e un act de prejudecată; e un exercițiu de istorie instituțională legitim și necesar.

Dar subiectul e minat de două pericole simetrice pe care trebuie să le identificăm de la început.

Primul pericol e conspiraționismul: transformarea analizei instituționale într-un narativ al complotului evreiesc. Această alunecare e atât de veche și de toxică, încât orice cercetător onest trebuie să o aibă permanent în vedere.

A afirma că AIPAC influențează politica externă americană e un fapt verificabil. A afirma că evreii controlează America e un stereotip antisemit care a ucis milioane.

Distanța dintre cele două propoziții e imensă, dar tentația de a o parcurge e permanentă. Al doilea pericol este simetricul primului: delegitimarea oricărei analize prin acuzația de antisemitism.

Acest mecanism de apărare echivalează critica unei instituții politice cu ura față de un popor întreg. E un sofism, dar eficient: face din subiect un tabu, ceea ce, paradoxal, alimentează exact conspiraționismul pe care pretinde că-l combate. Censura produce fantasma. Și fantasma produce ură.

AIPAC — American Israel Public Affairs Committee — este, prin consensul analiștilor de orice orientare, una dintre cele mai eficiente organizații de lobby din istoria Statelor Unite. Mecanismul său e simplu și redutabil: organizează rețele de donatori individuali care finanțează candidații favorabili Israelului și, mai important, finanțează adversarii candidaților ostili.

Conferința anuală AIPAC, care adună mii de participanți, e un eveniment la care prezența e considerată obligatorie pentru orice politician cu ambiții naționale. Grant F. Smith, cercetător la Institute for Research: Middle Eastern Policy, a documentat, pe baza unor cereri FOIA, că AIPAC s-a constituit în anii cincizeci și șaizeci cu fonduri canalizate din Israel, ceea ce a determinat Departamentul de Justiție să încerce înregistrarea organizației ca agent străin.

Tentativa a eșuat. Cercetările lui Smith trebuie contextualizate — ele provin de la un institut cu agendă declarat critică —, dar documentația arhivistică pe care o prezintă e verificabilă și a fost utilizată de alți cercetători.

Cea mai influentă analiză a lobby-ului rămâne studiul lui John Mearsheimer și Stephen Walt, dezvoltat în cartea The Israel Lobby and U.S. Foreign Policy din 2007. Teza lor: o coaliție largă de organizații și indivizi exercită o influență disproporționată asupra politicii externe americane, împingând-o într-o direcție favorabilă Israelului dar contrară intereselor naționale americane.

Autorii subliniază că lobby-ul nu e o conspirație, ci o coaliție politică deschisă, analogă altor lobby-uri americane. Cartea a provocat un scandal considerabil. Criticii de bună-credință au observat că analiza subestimează factorii non-lobby: interesele strategice reale ale SUA, dimensiunea electorală a comunității evanghelice, simpatia culturală americană față de Israel, interesele industriei de apărare. Lobby-ul e un factor, dar nu singurul.

Stabilirea ponderii sale exacte rămâne, onest vorbind, o problemă deschisă.

O perspectivă complementară, și în anumite privințe mai devastatoare, vine din interiorul comunității evreiești americane. Eric Alterman, istoric și jurnalist format la Stanford și Yale, el însuși evreu american, a publicat în 2022 We Are Not One, unde documentează modul în care un grup restrâns de donatori înstăriți a capturat discursul organizațiilor evreiești americane, impunând o linie pro-Likud care nu reflectă opiniile majorității evreilor americani.

Observația sa capitală: organizațiile care pretind că vorbesc în numele comunității sunt, în realitate, loiale donatorilor conservatori, nu membrilor. Sondajele confirmă: majoritatea evreilor americani votează democrat, susțin drepturile palestinienilor și privesc cu scepticism politicile Likud.

Dar organizațiile care le poartă numele promovează o linie mult mai belicoasă.

O dimensiune adesea subestimată este rolul creștinismului evanghelic. Christians United for Israel, fondat de pastorul John Hagee în 2006, revendică peste zece milioane de membri — bază incomparabil mai largă decât întreaga comunitate evreiascǎ americană, care numără circa șase milioane.

Motivația evanghelică e teologică, nu strategică: în viziunea dispensaționalistă, restabilirea statului Israel e o împlinire a profețiilor biblice și o condiție a celei de-a doua veniri a lui Hristos. Ironia alianței nu e pierdută de nimeni: în teologia dispensaționalistă, rolul final al evreilor e conversia.

Alianța se bazează pe o convergență de interese imediate și pe o divergență fundamentală asupra finalității. Ambele părți o știu. Ambele o ignoră.

Administrația George W. Bush a reprezentat convergența maximă între agendele neoconservatoare, israeliene și evanghelice. Prezența în poziții-cheie a unor neoconservatori cu legături documentate cu establishment-ul de securitate israelian — Wolfowitz, Feith, Wurmser, Perle — crea o situație fără precedent.

Trebuie să fim preciși în ceea ce afirmăm: nu afirmăm că acești oameni acționau ca agenți ai Israelului. Afirmăm că împărtășeau o viziune în care interesele Statelor Unite și ale Israelului erau considerate convergente — ba chiar identice.

Nu era nevoie de loialitate duală; era suficientă convingerea că interesele coincid. Problema e că, atunci când interesele nu coincid, această convingere devine periculoasă. Invazia Irakului a întărit Iranul, a destabilizat regiunea și a generat costuri suportate masiv de America, nu de Israel. Convergența declarată a mascat o asimetrie fundamentală: Israelul a definit amenințarea, America a plătit factura.

Ar fi incorect să prezentăm lobby-ul ca atotputernic. Limitele sunt reale. JCPOA a demonstrat că un președinte determinat poate învinge AIPAC: Obama a negociat acordul împotriva opoziției frontale a lobby-ului și a lui Netanyahu, care ținuse un discurs împotriva acordului în fața Congresului — gest fără precedent. Lobby-ul e cel mai eficient în Congres, unde influența se exercită prin finanțare electorală, și mai puțin eficient în politica executivă.

Comunitatea evreiascǎ americană e din ce în ce mai divizată: generațiile tinere sunt semnificativ mai critice, iar mișcări ca IfNotNow și Jewish Voice for Peace contestă deschis pretenția organizațiilor tradiționale de a vorbi în numele comunității.

Opinia publică americană în ansamblu arată o eroziune constantă a sprijinului necondiționat pentru Israel, mai ales în rândul democraților și al tinerilor.

Lobby-urile diasporelor există în toate democrațiile: lobby-ul armean, lobby-ul cubanez, lobby-ul irlandez au influențat, fiecare în felul său, politica externă americană. În Europa, comunitățile turcii din Germania, cele maghrebine din Franța, cele pakistaneze din Marea Britanie exercită forme variate de influență. Fenomenul nu e specific evreiesc; e specific democratic.

Ce face lobby-ul pro-Israel excepțional nu e natura, ci amploarea: niciun alt lobby al unei diaspore nu dispune de un buget comparabil, de o rețea instituțională atât de ramificată sau de o coaliție atât de largă.

Și niciun alt lobby nu a reușit să alinieze politica externă a celei mai puternice națiuni din istorie cu prioritățile strategice ale unei țări de opt milioane de locuitori. Această realizare merită să fie înțeleasă, nu mitologizată.

În capitolul următor, vom vedea cum aceste rețele de influență au operat în contextul administrației Trump și al mișcării MAGA — un context în care regulile jocului s-au schimbat, dar rezultatele au rămas, în linii mari, aceleași.

Va urma…

Abonează-te la Vocea Libertății pe YouTube