Revoluția permanentă

Neoconservatorismul american și războaiele din Orient.

Rusia, Iranul și mirajul blocului antiamerican (Partea Finală)

Vocea Libertății • Martie 2026

Mihail Neamțu

„Adversarii adversarilor noștri nu sunt neapărat aliații noștri.”

— proverb diplomatic

Gândirea neoconservatoare are nevoie de adversari clari. Am văzut cum analogia München furnizează un arhetip — Hitlerul etern — aplicabil oricărui dușman. Dar un Hitler singular nu e suficient.

Doctrina cere un bloc — o alianță a forțelor răului, coerentă și coordonată, care justifică o mobilizare totală. În timpul Războiului Rece, blocul sovietic oferea această structură gata făcută. După căderea URSS, neoconservatorii au căutat un înlocuitor — și l-au găsit, sau mai exact l-au construit, în imaginea unui bloc antiamerican format din Iran, Rusia, Siria și proximi ai Teheranului.

Formula Axa Răului, lansată în 2002, fusese deja o variantă simplificată a acestei viziuni: trei state care nu formau nicio alianță reală, grupate într-o categorie unică pe criteriul ostiliții față de America.

După 2003, Irakul a ieșit din ecuație prin distrugere, iar Iranul a fost cuplat, în narațiunea neoconservatoare, cu un partener mai vechi: Rusia. Cadrul care a rezultat — un bloc Iran-Rusia-Siria-Hezbollah-Hamas, prezentat ca axă a rezistenței — a devenit, în ultimul deceniu, un element central al argumentației intervenționiste. El justifică simultan confruntarea cu Iranul, ostilitatea față de Rusia, sprijinul pentru Israel și respingerea oricărei diplomații cu oricare dintre membrii presupusului bloc.

Cooperarea ruso-iraniană este reală, dar circumstanțială. Ea s-a intensificat după 2015 în Siria, unde ambele țări au intervenit în sprijinul regimului Assad — Rusia cu putere aeriană, Iranul cu forțe terestre prin Hezbollah și milițiile șiite. Dar dincolo de Siria, interesele strategice diverg semnificativ. Rusia a vândut armament Iranului, dar a și blocat livrări — întârziind ani de zile livrarea sistemului S-300.

Rusia a votat sancțiunile ONU împotriva Iranului în 2006–2010, alături de Statele Unite. Iar în negocierile care au dus la JCPOA, Rusia a jucat un rol constructiv. Motivațiile Moscovei sunt pragmatice, nu ideologice: Iran e un client de armament, un partener conjunctural și un instrument de presiune în negocierile cu Washingtonul. Aceasta nu e alianță ideologică; e convergență de interese cu termen limitat și tensiuni permanente.

Un istoric european recunoaște tiparul. Alianțele de circumstanță între puteri cu interese divergente sunt norma relațiilor internaționale, nu excepția. Pactul Ribbentrop-Molotov a unit două ideologii ireconciliabile timp de douăzeci de luni. Alianța anglo-sovietică din cel de-al Doilea Război Mondial s-a transformat în Război Rece imediat ce inamicul comun a dispărut.

A trata cooperarea ruso-iraniană ca pe un bloc monolitic e o eroare de analiză — dar o eroare funcțională în cadrul neoconservator, pentru că justifică confruntarea simultană cu ambele puteri.

Invazia rusă a Ucrainei din 2022 a dat neoconservatorilor un argument de forță redutabilă: iată, Rusia e într-adevăr agresivă, analogia München se confirmă. Argumentul era parțial îndreptățit — invazia a fost un act de agresiune flagrant și devastator.

Dar el a fost exploatat dincolo de limita sa de validitate, pentru a integra Ucraina în narativul blocului global: Rusia invadează, Iranul furnizează drone, China observă — deci suntem în fața unei alianțe autoritare planetare. Cadrul ignoră, însă, tensiunile interne ale presupusului bloc: China n-a susținut invazia decât ambiguu; Iranul furnizează drone în schimbul tehnologiei militare, nu din solidaritate; relația chino-iraniană, deși în creștere, e marcată de asimetrii și suspiciuni reciproce.

Narativul blocului îndeplinește funcții precise: justifică bugetele militare de Război Rece, prezența militară globală, respingerea diplomației și, mai presus de orice, simplifică. Există și o funcție specifică legată de Israel: dacă Iranul e membru al unui bloc antiamerican global, confruntarea cu el nu e o chestiune regională, ci un element al autoapărării americane. Prin extensie, sprijinul pentru Israel nu e o favoare acordată unui aliat, ci un act de autoapărare.

Narativul permite lobby-ului pro-Israel să prezinte interesele israeliene ca interese americane — strategia sa fundamentală.

Alternativa realistă propune o lectură diferită: Iranul nu e un pivot al blocului antiamerican, ci o putere regională cu interese proprii și motive profunde de neîncredere față de Moscova — inclusiv memoria ocupației sovietice din 1941–1946. Politica optimă nu e confruntarea simultană cu toți adversarii, ci exploatarea divergențelor: negocierea cu Iranul pentru a-l îndepărta de Rusia, gestionarea relației cu Rusia pentru a limita cooperarea sa cu China.

E strategia pe care Nixon și Kissinger au aplicat-o în 1972, exploaFFtând ruptura sino-sovietică. George Kennan ar fi recunoscut imediat pericolul: containment-ul pe care el îl concepuse nu era o cruciadă globală, ci o gestionare răbdătoare, bazată pe convingerea că adversarul se va eroda din interior. Kennan credea în răbdare și în nuanță. Neoconservatorii cred în urgență și în simplificare. Istoria a dat, în mod repetat, dreptate lui Kennan.

Cea mai profundă ironie a narativului despre blocul antiamerican e că politicile pe care le-a inspirat au contribuit la crearea a ceea ce pretindeau că doar descriu. Invazia Irakului a întărit Iranul. Maximum pressure l-a împins spre cooperare militară cu Rusia.

Sancțiunile coordinate au creat un interes comun în sisteme financiare alternative dolarului. Iranul din 2025 e mai aproape de Rusia decât era cel din 2005 — dar aceasta nu e dovada că neoconservatorii aveau dreptate. E dovada că politicile lor au produs exact realitatea pe care o anticipau. E profeția autoîmplinită în formă lentă: doctrina care-și creează adversarul de care are nevoie ca să se justifice. Tragi-comic, bolnavul și-a prescris singur boala.

Pentru țările din Europa Centrală și de Est, dilema e dublă și nu admite soluții simple.

Pe de o parte, ele au nevoie de protecția americană împotriva unei Rusii agresive — iar această nevoie, confirmată de invazia Ucrainei, nu e teoretică, ci existențială. Pe de altă parte, sunt vulnerabile la consecințele politicilor americane pe care nu le controlează: un război cu Iranul ar destabiliza piețele energetice europene; o confruntare simultană a Americii cu Rusia, Iran și China ar dispersa resursele militare și ar slăbi exact garanțiile de care depind est-europenii. Analiza neoconservatorismului nu e, pentru un cititor român, un exercițiu academic.

E o necesitate strategică. A înțelege cine formulează politica externă americană, cu ce premise și cu ce consecințe neintenționate înseamnă a înțelege forțele care modelează securitatea propriei tale țări. România nu e o mare putere. Nu-și poate permite luxul iluziilor despre protectorul său.

Abonează-te la Vocea Libertății pe YouTube