Taybeh moare în tăcere. Și lumea creștină privește.

Ultimul sat complet creștin din Cisiordania e sufocat metodic. Piatra de temelie a prezenței noastre în Țara Sfântă se clatină.

Vocea Libertății • Martie 2026

Lucian Crețu

Există un sat în Iudeea care poartă în numele său o poveste întreagă. Taybeh, Efraim în Scriptură, este locul unde Mântuitorul S-a retras cu ucenicii Săi înainte de Patimi. Acolo, pe dealurile stâncoase la nord-est de Ierusalim, o mână de creștini a supraviețuit tuturor imperiilor care au trecut peste acest pământ: roman, arab, cruciat, otoman, britanic, israelian. Două milenii de prezență neîntreruptă. Un fir nerupt de la Învierea pe care o mărturisesc până azi.

Firul acesta este pe cale să fie tăiat. Prin sufocare metodică, răbdătoare, aproape administrativă.

Cariera, steagul, excavatorul

Pe 19 martie 2026, aproximativ treizeci de coloniști israelieni au pătruns în cariera de piatră a satului. Au arborat un steag. Au oficiat acolo servicii de rugăciune. O declarație de proprietate îmbrăcată în haine rituale. Roland Bassir, care lucrează cariera de douăzeci de ani, nu mai îndrăznește să se apropie de propriul teren. „De fiecare dată când încerc, mă amenință”, spune el, cu acea resemnare a omului care a înțeles că legea există undeva, pentru alții.

Acesta e ultimul episod dintr-o serie care nu mai miră pe nimeni din sat. Livezi de măslini incendiate. Vehicule arse în fața cimitirului. Ziduri văruite cu inscripții pline de ură. Ruinele Bisericii Sfântul Gheorghe din veacul al V-lea, profanate. Un sat de 1.200 de suflete, strâns din toate părțile de șase posturi de colonizare, tăiat de piețele din Ierusalim și Betleem printr-o barieră galbenă care se închide fără explicație.

Radicalismul ajuns la putere

Părintele Bashar Fawadleh, parohul latin al satului, omul care ține laolaltă o comunitate ce-și pierde membrii pe rând, refuză pudoarea diplomatică: înainte ca Ben-Gvir și Smotrich să intre în guvern, Taybeh nu avusese conflicte cu coloniile vecine Rimonim și Kochav HaShahar. „Problemele noastre nu sunt cu acei coloniști. Sunt cu mentalitatea fanatică pe care au creat-o Smotrich și Ben-Gvir, care vor să construiască Regatul lui Israel.„

O distincție pe care mass-media occidentală o estompează cu o consecvență care nu mai poate fi pusă pe seama neglijenței. Narațiunea comodă a conflictului imemorial, a urii dintre seminții care nu se poate stinge, absolvă pe toată lumea de responsabilitate. Realitatea e mai prozaică și mai vinovată: o politică deliberată, pusă în practică de miniștri cu portofolii și salarii, care au văzut în războiul din Gaza un pretext de expansiune accelerată în Cisiordania. Peace Now documentează: în 2025, peste 1.800 de atacuri ale coloniștilor au rănit 838 de palestinieni și au ucis nouă. Douăzeci și două de comunități au fost forțate să se mute.

Creștinii din Taybeh sunt, în limbajul teologiei pe care o mărturisesc, pietre vii. Și ele se sfărâmă, una câte una.

Exodul fără trompete

Șaisprezece familii. Zece persoane singure. Optzeci de oameni plecați din 2023 încoace. Într-un sat de 1.200 de suflete, cifra asta înseamnă că aproape unul din cincisprezece a pus cheia în ușă și nu s-a mai întors. Un deznodământ care se desfășoară în surdină.

Madees Khoury, care conduce fabrica de bere Taybeh, simbol rămas al rezistenței economice a comunității, mărturisește că îi e teamă să meargă singură prin propriile străzi. Sora ei Nadine s-a întors din Boston acum cinci ani, cu soțul și trei copii, cu credința că rădăcinile merită cultivate în locul în care cresc firesc. Cinci ani mai târziu, se întreabă dacă a ales bine.

Când oamenii ajung să se teamă pe propriile ulițe, vorbim de o epurare în rate mici, invizibilă presei și confortabilă pentru conștiințele ocupate cu alte urgențe.

Apelul și ecoul care nu vine

Părintele Fawadleh a transmis un mesaj Papei Leon al XIV-lea și creștinilor lumii, formulat fără patetism, cu demnitatea celui care știe că cere mult și nu e sigur că va fi auzit: „Cerem nu doar compasiune, ci solidaritate.” A cerut rugăciuni. A cerut vizite. A cerut ca prezența creștină în Țara Sfântă să nu fie tratată ca o problemă locală, exotică, prea îndepărtată ca să conteze.

Cardinalul Pizzaballa, Patriarhul Latin al Ierusalimului, vorbește de o deteriorare constantă: atacuri aproape zilnice, aproape o mie de puncte de control, permise anulate în masă. Cuvintele sunt corecte. Excavatoarele merg mai departe.

Rămâne o întrebare pe care pudoarea diplomatică o ocolește cu grijă: dacă treizeci de coloniști ar fi ocupat un teren aparținând oricărei alte comunități, oriunde altundeva în lumea cu televiziuni și agenții de presă, câte declarații de condamnare ar fi curs în 24 de ore? Câte rezoluții de urgență? Câte transmisiuni live?

Ce rămâne

Efraim a fost locul de odihnă al lui Iisus înainte de Patimile Sale. Tocmai locul retragerii și al contemplației a ajuns, după două milenii, locul epuizării: al celor care nu mai au puterea să rămână și al celor care nu mai au forța să plece.

Prezența creștină în Țara Sfântă e întruchipată în oameni care respiră și plătesc impozite, care merg la târg și își cresc copiii într-o limbă veche, pe un pământ a cărui continuitate o poți atinge, nu doar cita din cărți. Când ultimul creștin va stinge lumina în Taybeh, ceva din această mărturie se va stinge cu el.

Lumânarea din Taybeh nu s-a stins. A fost suflată.