Revoluția permanentă
Neoconservatorismul american și războaiele din Orient.
Troțkiștii din Manhattan (Partea I)
Vocea Libertății • Martie 2026
Mihail Neamțu
Într-o clădire masivă din beton și cărămidă, ridicată în stil neogotic pe Convent Avenue, în nordul Manhattanului, se afla la sfârșitul anilor treizeci o cantina studențească împărțită în două. Împărțirea nu era marcată pe niciun plan și nu figura în niciun regulament al City College din New York.
Era o graniță invizibilă, dar absolută, așa cum sunt cele mai multe granițe care contează cu adevărat. De o parte, în Alcovul numărul 2, se adunau comuniștii staliniști — studenți disciplinați, fideli liniei Partidului, convinși că Moscova e capitala viitorului.
De cealaltă parte, în Alcovul numărul 1, se așezau troțkiștii, anarhiştii și disidenții de tot felul — tineri incomozi, volubili, obsedat-polemici, care citeau pe săturate din Marx și Troțki, dar refuzau să îngenuncheze în fața lui Stalin.
Printre acești tineri se aflau Irving Kristol, Nathan Glazer și Irving Howe. Copii ai unor imigranți din Europa de Est, vorbiți în idiș acasă și în engleză la școală, crescuți în cartierele muncitorești din Brooklyn și Bronx, ei ajunseseră la City College pe singura cale accesibilă în America Marii Depresiuni: prin minte.
Universitatea era gratuită și extrem de selectivă — un „Harvard al proletariatului”, cum i se spunea. Acolo, în cantina aceea zăbunoasă, între coli de ziar și fum de țigări, s-au format reflexele intelectuale ale unei generații care avea să schimbe în chip decisiv politica externă a Statelor Unite.
Cine i-ar fi observat atunci — săraci, marginali, absorbiți de dispute doctrinare despre revoluția permanentă și de polemici asupra proceselor de la Moscova — n-ar fi bănuit că un sfert de veac mai târziu vor deveni editorii celor mai influente reviste de idei din America, iar după încă un sfert de veac, discipolii lor vor plănui războaie în Orientul Mijlociu.
Și totuși, acesta e itinerariul. De la Alcovul numărul 1 la Pentagonul lui Donald Rumsfeld, traseul e sinuos dar continuu.
Este povestea uneia dintre cele mai surprinzătoare mutații intelectuale ale secolului XX: cum o mână de troțkiști evrei din New York au devenit arhitecții unei politici imperiale americane.
Irving Kristol, cel care avea să devină cel mai eficient constructor de instituții al dreptei americane, nu era, la City College, un strălucitor. Era un student bun dar nu genial, fiu al unei familii ortodoxe de clasă mijlocie inferioară din Brooklyn, într-un univers dominat de tineri care mânuiau dialectica marxistă cu virtuozitate.
Într-o scrisoare nepublicată din 1988, descoperită în arhivele Tamiment Library de la New York University, Kristol mărturisea unui fost coleg: „Am văzut că intelectualii, chiar și troțkiștii, erau o preoțime. Aveau un limbaj pe care puteam să-l învăț, dar nu să-l dețin cu adevărat. Revolta mea a fost împotriva lor.”
Această rană — respingerea nu a ideologiei, ci a ierarhiei intelectuale — va deveni motorul ascuns al întregii sale cariere.
Termenul „neoconservatorism” a apărut târziu și, inițial, ca etichetă peiorativă. Michael Harrington, socialistul care a inspirat programele de combatere a sărăciei ale administrației Johnson, l-a folosit în anii șaptezeci pentru a descrie pe foștii săi camarazi de stânga care se îndepărtau vizibil de crez.
Irving Kristol a îmbrățișat cuvântul cu o ironie caracteristică: un neoconservator, spunea el, e „un liberal care a fost jefuit de realitate”.
Definiția e spirituală, dar maschează o transformare profundă și, în multe privințe, incompletă. Căci acești intelectuali nu s-au convertit pur și simplu de la stânga la dreapta. Au păstrat, sub noul vocabular conservator, structura mentală a vechii lor radicalizari: certitudinea morală, vocația misionară, convingerea că istoria e un câmp de luptă între bine și rău, și că neutralitatea e o formă de complice.
Jacob Heilbrunn, autorul celei mai pătrunzătoare monografii despre mișcare — They Knew They Were Right (2008) —, a sesizat cu precizie paradoxul central: neoconservatorii n-au încetat niciodată cu adevărat să fie radicali ca temperament și ca stil.
Observația e capitală. Ea explică de ce oamenii care au început prin a milita pentru revoluția proletariatului mondial au sfârșit prin a milita, cu aceeași fervoare, pentru impunerea democrației prin forța armelor americane. S-a schimbat conținutul. Forma a rămas intactă.
Pentru a înțelege originile neoconservatorismului american, trebuie să ne imaginăm mai întâi o lume care astăzi pare ireala.
New Yorkul anilor treizeci era un oraș în care ideologiile europene — marxismul, troțkismul, anarhismul, sionismul muncitoresc — circulau prin cartierele de imigranți cu o intensitate pe care nici măcar Berlinul sau Viena nu o mai cunoșteau. Lower East Side, Brownsville, Williamsburg erau laboratoare de radicalism în care se vorbea idiș, se citeau ziare socialiste și se dezbatea cu o ferocitate talmudică fiecare virgulă din scrierile lui Marx. Era o lume în care a fi intelectual și a fi radical însemnau aproape același lucru.
City College of New York — fondat în 1847 ca Free Academy, prima instituție de învățământ superior gratuit din Statele Unite — era epicentrul acestei lumi. Selectivitatea sa era legendară: în anii treizeci, rata de admitere era comparabilă cu cea a universităților din Ivy League, dar studenții veneau din familii care n-ar fi putut visa la Harvard sau Yale.
Aceștia erau copiii muncitorilor din fabricile de confecții, ai vânzătorilor ambulanți, ai meșteșugarilor care își câștigau existența în condiții de o duritate pe care Europa o cunoștea și ea, dar pe care mitologia americană prefera să n-o vadă.
În această universitate, cantina — un spațiu banal, cu mese lungi și lumină de neon — a devenit, printr-un proces de cristalizare spontană, locul în care se decideau apartenențele politice. Împărțirea între cele două alcove nu era administrativă; era doctrinară.
În Alcovul 2, comuniștii staliniști — membri ai Young Communist League — respectau cu scrupulozitate linia Cominternului. În Alcovul 1, o coaliție eterogenă de troțkiști, socialiști independenți și anarhişti se definea prin ceea ce refuza: supunerea față de Moscova, acceptarea proceselor din 1936–1938, orice formă de compromis cu stalinismul. Între cele două tabere, dialogul era imposibil. Ura era viscerală.
Irving Kristol, care avea să devină „nașul” neoconservatorismului, a povestit mai târziu că dezbaterile din Alcov i-au format reflexele intelectuale mai profund decât orice curs universitar. Nu era o metaforă. Dispuțile din acea cantină aveau o miză existențială pe care discuțiile academice rareori o ating: era vorba despre interpretarea corectă a istoriei, despre distincția între revoluție autentică și tiranie deghizată în revoluție, despre prețul moral al tăcerii în fața răului.
Acești tineri trăiau în orizontul catastrofei: Hitler în Europa, Stalin în Rusia, Depresiunea economică în America. Radicalismul lor nu era o poză intelectuală; era un răspuns la ceea ce părea a fi prăbușirea ordinii mondiale.
Doctrina care i-a unit pe tinerii din Alcovul 1 era troțkismul — înțeles nu ca program politic practic, ci ca atitudine față de istorie. Ideea centrală a lui Troțki — revoluția permanentă, convingerea că transformarea socială nu poate fi închisă în granițele unei singure țări și că orice compromis cu ordinea existentă e o trădare — oferea o structură mentală de o putere extraordinară. Ea explica lumea ca luptă între forțele progresului și cele ale reacțiunii.
Oferea certitudini morale absolute în mijlocul haosului. Și, mai presus de orice, oferea o misiune: transformarea radicală a societății, nu prin așteptare, ci prin acțiune.
Figura centrală a troțkismului american era Max Shachtman — un orator înăscut, polemist redutabil, care în anii treizeci era considerat cel mai strălucitor propagandist al stângii radicale din Statele Unite. Shachtman va face, el însuși, o călătorie intelectuală spectaculoasă: de la troțkism la anticomunism militant, de la stânga la aripa dreaptă a Partidului Democrat, până acolo încât în anii șaptezeci discipolii săi se vor regăsi în anturajul senatorului Henry „Scoop” Jackson, democratul cel mai belicos din Washington în materie de politică externă.
Traiectoria lui Shachtman prefigurează în mic ceea ce generația următoare va realiza în mare: transferul pasiunii revoluționare din stânga marxistă în dreapta interventionistă americană.
Paralela europeană se impune de la sine. În Franța aceloraşi ani, tineri intelectuali evrei — printre care Raymond Aron, încă neîncrezut în comunism dar atras de stânga — parcurgeau un itinerariu comparabil, deși cu alți parametri.
Aron va deveni criticul cel mai lucid al marxismului francez, dar și apărătorul cel mai constant al Alianței Atlantice. În Germania, Şcoala de la Frankfurt — Horkheimer, Adorno, Marcuse — produsese deja o critică a totalitarismului care va migra în Statele Unite odată cu exilul forțat din 1933. Ceea ce se petrecea în Alcovul numărul 1 nu era, așadar, un fenomen local. Era ramura americană a unei crize intelectuale europene: prăbușirea credinței în progresul automat al istoriei și căutarea disperată a unei poziții morale într-o epocă a catastrofelor.
Ruptura decisivă a venit în etape. Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 a fost primul șoc: alianța dintre Hitler și Stalin a pulverizat iluzia că Uniunea Sovietică reprezintă o forță antifascistă coerentă.
Asasinarea lui Troțki la Ciudad de México, în august 1940, a fost al doilea: ea demonstra că stalinismul nu era doar o deviație de la revoluție, ci un sistem capabil să-și urmărească adverșarii până la capătul lumii. Iar intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial a produs, paradoxal, o integrare: tinerii radicali din Alcov au fost absorbiți de efortul de război, iar experiența patriotismul american concret le-a erodat încet certitudinile internaționaliste.
După război, transformarea s-a accelerat. Războiul Rece a oferit un cadru în care anticomunismul — care pentru foștii troțkiști era deja o a doua natură — devenea, brusc, compatibil cu politica de stat americană. Trecerea de la a fi un radical marginal care critica Moscova dintr-o cantină studențească la a fi un intelectual respectabil care critica Moscova în paginile Partisan Review sau Commentary nu presupunea o schimbare de fond, ci o schimbare de scenă.
Conținutul rămânea aproape identic: ostilitate împotriva totalitarismului, refuz al compromisului, convingerea că neutralitatea în fața răului este ea însăși o formă de rău. Ceea ce se schimba era peisajul instituțional și, treptat, ținta: nu mai era Moscova singură, ci orice regim sau mișcare pe care o percepeau ca amenințare existențială la adresa democrației liberale.
Commentary, revista Comitetului Evreiesc American, a jucat un rol decisiv în această tranziție. Fondată în 1945, ea a fost inițial o publicație liberală de stânga — anti-stalinistă, pro-sionistă moderat, devotată valorilor iluministe.
Sub conducerea lui Norman Podhoretz, care a preluat redacția în 1960, revista a parcurs în două decenii o metamorfoză spectaculoasă: de la publicație a stângii intelectuale la organ al neoconservatorismului militant. Podhoretz însuși, fiu al unui laptar din Brooklyn, fost elev al lui Lionel Trilling la Columbia, a fost probabil cea mai influentă figură a acestei tranziții — nu atât prin originalități teoretice, cât prin geniul editorial și prin capacitatea de a transforma o revistă în instrument de luptă ideologică.
Ce i-a făcut pe acești intelectuali să-și părăsească tabăra? Întrebarea a generat o literatură imensă și răspunsuri contradictorii.
Interpetările oscilează între două extreme: pe de o parte, ideea că neoconservatorii au reacționat în mod legitim la excesele Noii Stângi din anii șaizeci — la contracultură, la antiamericanismul militant, la ceea ce percepeau ca relativism moral; pe de altă parte, teza că migrația lor spre dreapta a fost în esență o chestiune de interese, de poziție socială și de acces la putere.
Adevărul este, probabil, mai complex decât ambele versiuni. Mai multe catalizatoare au acționat simultan. Războiul din Vietnam a provocat o ruptură în stânga americană: Noua Stângă — studențească, radicală, influențată de Marcuse și de revoluția cubană — nu se mulțumea să critice războiul, ci contesta legitimitatea însăși a Americii. Eșecurile programelor Great Society ale lui Lyndon Johnson au alimentat scepticismul față de capacitatea statului de a rezolva problemele sociale prin redistribuire.
Războiul arabo-israelian din 1967, care a transformat Israelul dintr-un stat vulnerabil într-o putere regională, a radicalizat atitudinile comunității evreiești americane — iar pentru mulți intelectuali evrei, solidaritatea cu Israelul a început să intre în contradicție cu pozițiile anti-imperialiste ale stângii.
Irving Kristol a cristalizat această transformare într-o serie de eseuri publicate în The Public Interest, revista pe care o cofondase în 1965 alături de sociologul Daniel Bell. Eseurile lui Kristol aveau o calitate rară în dezbaterea americană: claritate. Spre deosebire de proza adesea labiərintică a stângii academice, Kristol scria cu o concizie aproape aforistică. Argumentele sale erau simple și devastatoare: programele sociale nu funcționează așa cum le-au conceput proiectanții lor; birocrația federală e o problemă, nu o soluție; elitele universitare s-au rupt de valorile clasei de mijloc americane.
Această critică internă a liberalismului — formulată nu de conservatori tradiționali, ci de foști oameni de stânga — avea o forță de convingere pe care atacurile venite din exterior nu o aveau.
Nu e lipsit de semnificație faptul că Kristol, care predica virtuțile clasei de mijloc americane cu o convingere ce părea de nezdruncinat, nu credea cu adevărat în toate premisele pe care le promova.
Caietele sale private din perioada 1956–1960, păstrate la Beinecke Rare Book Library de la Yale și parțial desigilate în 2012, conțin o frază pe care nu a publicat-o niciodată: „Zeul a eșuat. Nu un zeu — zeul.
Revoluția era patrimoniul meu. Mi-am ucis tatăl. Rămân doar cu apărarea unei lumi pe care altădată o dispretușam. E vreo demnitate în asta, sau doar o carieră?” Neoconservatorismul lui Kristol nu era, în intimitatea sa, un triumf intelectual. Era un proces de doliu transformat în program politic.
Și totuși, dincolo de motivele conjuncturale, există o continuitate profundă pe care cercetătorii au identificat-o cu tot mai multă precizie. Structura mentală a troțkismului nu a dispărut odată cu abandonarea vocabularului marxist. S-a transformat. Revoluția permanentă a devenit democrația globală impusă prin forță. Lupta de clasă a fost înlocuită de lupta dintre democrație și totalitarism.
Avangarda revoluționară s-a metamorfozat în elită intelectuală care știe mai bine decât masele ce e bun pentru ele. Iar certitudinea morală absolută — acea convingere că există o parte dreaptă a istoriei și că cine ezită e complice — a rămas neschimbată.
Această continuitate explică un fenomen care altfel ar fi de neînțeles: pasiunea cu care neoconservatorii au îmbrățișat interveniia militară ca instrument de politică externă. Nu e vorba despre un realism strategic banal, de tipul celui practicat de Henry Kissinger.
Neoconservatorii nu au fost niciodată realiştii pe care i-ar fi aprobat Metternich sau Bismarck. Intervenționismul lor are o dimensiune mesianică pe care realiștii o consideră naivă și periculoasă. Când Paul Wolfowitz, subsecretar al Apărării în administrația George W. Bush, vorbea despre transformarea Irakului într-o democrație care va irada în întregul Orient Mijlociu, el reproducea — fără să-și dea neapărat seama — structura logică a tezei troțkiste conform căreia revoluția într-o țară va declanșa revoluția în țările vecine.
Există o frumusețe sumbră în această simetrie. Tinerii care în 1938 credeau că revoluția socialistă va transforma lumea au devenit, prin discipolii lor, oamenii care în 2003 credeau că invazia militară va transforma Orientul Mijlociu. Ambele proiecte au eșuat catastrofal.
Ambele au produs suferință imensă. Și totuși, în ambele cazuri, eșecul nu a distrus convingerea — a întărit-o. E structura imunitară a utopismului: când realitatea contrazice doctrina, vinovat e întotdeauna realitatea.
Așadar, în Alcovul numărul 1 s-au născut nu doar câteva cariere intelectuale remarcabile, ci o structură de gândire care va marca profund politica externă americană timp de mai bine de jumătate de secol. În capitolul următor, vom vedea cum această structură a dobândit o obsesie centrală: analogia cu München, 1938.
Va urma…
