Revoluția permanentă

Neoconservatorismul american și războaiele din Orient.

America First? Trump, MAGA și moștenirea neoconservatoare (Partea IX)

Vocea Libertății • Martie 2026

Mihail Neamțu

„America nu mai trebuie să fie jandarmul lumii.”

— Donald Trump, discurs electoral, 2016

Când Donald Trump a coborât pe scara rulantă a Trump Tower în iunie 2015, anunțându-și candidatura, nimeni din establishment-ul neoconservator nu l-a luat în serios. Și aveau motive.

Trump contrazicea fiecare articol de credință al mișcării: denunța invazia Irakului ca greșeală catastrofală, critica războaiele fără sfârșit, promitea o politică externă centrată pe interesele americane în sens îngust. William Kristol, fiul fondatorului și moștenitorul spiritual al mișcării, a devenit cel mai vocal critic republican al candidatului. Robert Kagan, cofondatorul PNAC, a anunțat că va vota cu Hillary Clinton. Aproape întregul establishment neoconservator s-a aliniat împotriva lui Trump.

Și totuși, Trump a câștigat. Victoria sa a revelat ceva ce neoconservatorii refuzaseră să vadă: propria lor bază electorală — republicanii obișnuiți, votanții din Midwest și din Sudul profund, veteranii întorși din Irak și Afganistan — nu împărtășea entuziasmul interventionist. Amărăciunea față de războaiele fără sfârșit era adâncă, iar Trump fusese singurul candidat care îi dăduse glas. Elita intelectuală descoperise, brutal, că își pierduse poporul.

Victoria lui Trump a declanșat în interiorul Partidului Republican un război civil asupra politicii externe care nu s-a încheiat nici astăzi. Trei facțiuni se confruntă. Prima e cea neoconservatoare tradițională — diminuată numeric, dar încă prezentă în think tank-uri și media.

The Weekly Standard a încetat să apară în 2018, victima directă a victoriei trumpiste, dar AEI, Hudson și FDD continuă să funcționeze. A doua e facțiunea restraint — senatori și intelectuali care pledează explicit pentru retragerea militară din angajamentele globale: Rand Paul, Mike Lee, Josh Hawley, susținuți instituțional de Quincy Institute, fondat în 2019 cu finanțare de la Koch și Soros — coaliție improbabilă care ilustrează transversalitatea ideii de restraint.

A treia e facțiunea Trump însuși: tranzacțională, fără doctrină coerentă, oscilantă în funcție de ultimul consilier și de percepția de forță.

Paradoxul central al primei administrații Trump e că un președinte care câștigase alegerile denunțând neoconservatorismul a staffat administrația cu neoconservatori. John Bolton — poate cel mai belicos funcționar al generației sale, un om căruia concepția de diplomatie îi era străină ca algebra unui câine — a fost numit consilier pentru securitate națională. Mike Pompeo, cu poziții aliniate cu cele ale Foundation for Defense of Democracies, a condus CIA, apoi Departamentul de Stat. Explicația e dublă și instructivă.

Pe de o parte, Blob-ul controlează bazinul de recrutare: când un președinte republican caută experți în securitate, găsește, în principal, oameni formați în ecosistemul descris în capitolele anterioare.

Pe de altă parte, Bolton și Pompeo au știut să-și prezinte agendele în limbajul tranzacțional al președintelui: retragerea din JCPOA a fost prezentată nu ca politică neoconservatoare, ci ca repudiere a unui deal prost; asasinarea generalului Soleimani nu ca doctrină Podhoretz, ci ca demonstrație de forță. Limba era MAGA. Gramatica era neoconservatoare.

Singura inovație autentică în politica orientală a administrației Trump au fost Acordurile Abraham din 2020 — normalizările relațiilor dintre Israel și mai multe state arabe. Ele au fost, fără îndoială, o realizare diplomatică, demonstrând că geometria conflictelor din regiune se schimbase: frica comună de Iran și interesele economice puteau produce alianțe considerate imposibile. Arhitectul lor, Jared Kushner, a abordat Orientul Mijlociu ca pe o tranzacție imobiliară — metodă străină atât tradiției realiste, cât și celei neoconservatoare, și tocmai de aceea productivă acolo unde ambiția ideologică eșuase.

Dar acordurile aveau un preț: marginalizarea totală a chestiunii palestiniene. Era o pace între state, nu între popoare — structural fragilă, cum evenimentele din 2023–2024 au confirmat într-un mod pe care nimeni nu l-a anticipat integral.

A doua administrație Trump, începută în ianuarie 2025, a intrat în funcție cu un aparat MAGA mai dezvoltat. America First Policy Institute, Heritage Foundation prin Project 2025 și alte organizații conservatoare au pregătit liste de personal menite să asigure că, de data aceasta, administrația va fi populată cu oameni loiali. Și totuși, în domeniul politicii față de Iran, continuitățile cu agenda neoconservatoare rămân izbitoare.

Rolul central al lui Kushner și al lui Steve Witkoff în negocierile cu Iranul ilustrează persistența unui model în care politica orientală americană e condusă de rețele informale cu legături puternice cu Israelul. Informalizarea e o evoluție semnificativă: în locul neoconservatorilor care infiltrau birocrația prin ușile rotative, avem rețele familiale și de afaceri care ocolesc birocrația cu totul. Riscurile sunt, din nefericire, comparabile.

Istoricul George Nash, autorul celei mai importante sinteze despre conservatorismul american, a observat că partidul va încerca probabil să remobileze casa conservatorismului cu o anumită cantitate de mobilier trumpist, dar fără Trump însuși ca proprietar. Metafora e elegantă, dar ascunde o întrebare deschisă: mobilierul trumpist va fi doar estetic, sau va include și o schimbare structurală în politica externă?

Paralela istorică se impune: dezbaterea din 1898 între imperialiștii lui Theodore Roosevelt și tradiționaliștii lui Thomas Reed, care credea că America nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu cucerirea. Atunci, imperialiștii au câștigat. Tensiunea între dorința de a transforma lumea și recunoașterea costurilor ambiției traversează, de atunci, întreaga politică externă americană. MAGA e doar cel mai recent episod al unei dispute care durează de peste un secol.

Ce s-a întâmplat, așadar, cu neoconservatorismul în era Trump? Trei scenarii coexistă. Primul: adaptarea prin camuflaj — intelectuali neoconservatori care și-au reambalat ideile în limbajul MAGA, renunțând la promovarea democrației dar păstrând concluziile practice: creșterea bugetelor militare, confruntarea cu Iranul, sprijinul necondiționat pentru Israel. Al doilea: migrarea către centru — Kristol editează acum The Bulwark, o publicație anti-Trump; Max Boot scrie în Washington Post din poziții de centru; ironic, fiii spirituali fac drumul invers față de fondatori, care migraseră de la stânga la dreapta.

Al treilea: persistența instituțională silențioasă — AEI, Hudson, FDD continuă să funcționeze, să publice rapoarte, să formeze tineri analiști și să alimenteze canalele media cu expertize pe care jurnaliștii le citează fără să le verifice originea ideologică. Administrațiile trec. Think tank-urile rămân.

Lecția episodului Trump: ideile pot fi înfrânte electoral fără a fi înfrânte instituțional. Victoria populismului nu a produs o schimbare structurală în aparatul de politică externă — sau, mai precis, a produs o schimbare de suprafață fără o schimbare de profunzime.

Un cititor român care a trăit mai multe schimbări de regim știe că forma se schimbă mai ușor decât substanța. Vocabularul se înnoiește; structurile persistă.

În curând…

Abonează-te la Vocea Libertății pe YouTube