Bolojan moțiune de cenzură demisie: de ce refuză să plece

Vocea Libertății • Aprilie 2026

Lucian Crețu

Există un moment în viața omului politic când luciditatea îi cere să facă un pas în lateral. Ilie Bolojan a ratat acel moment.

Moțiunea de cenzură depusă împotriva guvernului său a adunat 254 de semnături, cel mai mare număr din istoria parlamentară a României, depășind recordul Vioricăi Dăncilă din 2019, care căzuse cu 237.

Nicio moțiune semnată de peste 200 de parlamentari nu a supraviețuit votului în istoria noastră constituțională. Matematica e simplă. Morala, și mai simplă.

Un premier cu adevărat preocupat de stabilitatea țării ar fi citit cifrele și ar fi tras concluzia care se impune: demisia voluntară, înainte de vot, ar fi stins conflictul din coaliție, ar fi permis formarea rapidă a unui nou guvern cu puteri depline.

Ar fi dispărut un om, dar s-ar fi salvat o guvernare.

Bolojan a ales altceva. A ales să rămână. Să reziste. Să se lupte, nu pentru un proiect, ci pentru scaunul însuși.

Această confuzie între persoană și funcție, între ego și interes național, este simptomul clasic al unui tip de politician care s-a convins sincer că este de neînlocuit. Istoria îi dezamăgește invariabil pe aceștia.

Cimitirul politicii românești și europene e presărat cu oameni providențiali.

Fiecare dintre ei, la momentul plecării, părea că lasă în urmă un gol de neumplut. Niciunul nu l-a lăsat.

Țara a mers mai departe, câteodată mai bine, câteodată mai rău, dar întotdeauna fără ei.

Patologia nu stă în faptul că Bolojan vrea să guverneze.

Stă în faptul că, pus în fața dovezii scrise a propriei majorități contra sale, 254 de semnături, cu mult peste minimul de 233 necesar, alege să arunce țara în instabilitate mai degrabă decât să accepte realitatea. Aceasta nu mai e politică.

Citiți și: alte reflecții pe Substack