Eliade. In Memoriam 1986–2026. Drumul spre Centru: sacrul, istoria și umanitatea

Mircea Eliade: manuscrisele, metoda, misterul.

Ce ne spun arhivele despre gânditorul care a dat lumii un limbaj al sacrului 22 aprilie 2026  ·  ora 14:30  ·  Palatul Parlamentului, București

Există gânditori care rămân vii și după moarte. Mircea Eliade este unul dintre ei.

În această primăvară, la patruzeci de ani de la moartea sa, Mircea Eliade revine în centrul unei conversații de care România academică și culturală are nevoie.

Pe această cale, vă adresăm calda invitație de a participa la conferința Eliade. In Memoriam 1986–2026. Drumul spre Centru: sacrul, istoria și umanitatea, care va avea loc în 22 aprilie, începând cu orele 14:30 la Palatul Parlamentului din București (Sala Comisiei de cultură a Camerei Deputaților.

Acest eveniment nu se dorește a fi nici o celebrare și nici un proces. Ci mai degrabă un act hermeneutic în sensul pe care Eliade însuși îl dădea cuvântului: o întâlnire cu un text care te transformă în măsura în care îl interpretezi.

Istoric al religiilor, romancier, profesor la Universitatea din Chicago, Mircea Eliade a construit un sistem de gândire în care sacrul nu este un stadiu depășit al conștiinței, ci o dimensiune permanentă a ei manifestată în hierofanie, în simbolul centrului, în nostalgia originilor.

Conceptele sale — precum terorarea istoriei, sacrul camuflat ori coincidentia oppositorum — nu sunt relicve muzeale. Sunt instrumente cu care putem înțelege de ce lumea contemporană, deși se declară laică, continuă să fabrice mituri, ritualuri și substitute ale transcendenței.

Cercetările arhivistice și edițiile critice din ultimele decenii au adus la lumină noi straturi ale operei lui Eliade: caietele de lucru din anii petrecuți la Calcutta, corespondența cu discipolii săi, manuscrisele inedite. Opera filozofului român este un șantier intelectual în plină mișcare.

În 1929, un tânăr român de douăzeci și doi de ani ajungea la Calcutta cu o bursă de studii și o ambiție neobișnuită: să înțelegă, din interior, ce înseamnă asceza. Caietele de lucru din acei ani,  redescoperite  abia recent în colecții private și arhive academice, arată un spirit care sintetiza în timp real filozofia Sāṃkhya, practica yoga și fenomenologia europeană. Nu succesiv, ci simultan, cu o lăcomie intelectuală care explică de ce, la treizeci de ani, Mircea Eliade avea deja un sistem.

La patru decenii de la moartea sa, ne putem întreba: ce știm acum despre Eliade ce nu știam în 1986? Răspunsul e: foarte multe. Edițiile critice, manuscrisele inedite, interviurile recuperate, corespondența cu discipolii au schimbat substanțial peisajul. Nu mai e vorba de un clasic înghețat în manual, ci de un șantier intelectual în plină mișcare.

Conferința Eliade. In Memoriam 1986–2026. Drumul spre Centru: sacrul, istoria și umanitatea, care va avea loc în 22 aprilie,  începând cu orele 14:30 la  București, nu se dorește a fi nici o celebrare și nici un proces. Este un act hermeneutic în sensul pe care Eliade însuși îl dădea cuvântului: o întâlnire cu un text care te transformă în măsura în care îl interpretezi.

Discipolul său, Ioan Petru Culianu, cerea încă din anii optzeci constituirea unui corpus integral al gândirii eliadene – dincolo de autobiografiile controlate și jurnalele cenzurate. Astăzi, mulțumită edițiilor critice și cercetărilor arhivistice, acest proiect începe să prindă contur.

Trei vârste ale unei moșteniri

Moștenirea lui Eliade a traversat trei faze distincte.

Prima a fost canonizarea: Maestrul de la Chicago, cofondatorul revistei History of Religions, editorul-șef al Enciclopediei Religiilor (1987), ales membru post-mortem al Academiei Române în 1990.

A doua a fost procesul: după deschiderea arhivelor și mărturiile exilului, criticii au descompus metodic atât metoda, cât și omul. Legionarismul, acuzația de aistorism, suspiciunea că fenomenologia sacrului ar fi, în fond, o teologie deghizată, nimic nu i-a fost cruțat.

A treia vârstă, cea în care ne aflăm, este cea mai interesantă, fiindcă nu mai caută nici sfinți, nici vinovați. Caută manuscrise, contexte, genealogii intelectuale. Și ce găsește e uimitor.

De unde vin ideile

Cercetarea recentă a reconstituit laboratorul în care s-a născut metoda eliadeană. Caietele indiene arată că sistemul comparatist nu s-a cristalizat la Chicago, ci la Calcutta și București, din fuziunea vie a sanscritei, ascezei și filozofiei europene. Interviurile și documentele recuperate din reviste precum Archaeus sau Revista de istorie și teorie literară demonstrează că proiectul american al lui Eliade nu a fost un accident al exilului, ci o construcție pregătită conceptual încă din perioada interbelică.

O linie de cercetare deosebit de fecundă a explorat valențele creștine ale gândirii sale, nu pentru a-l transforma în teolog, ci pentru a înțelege de ce categoriile lui s-au dovedit reutilizabile în interiorul discursului teologic. Firul duce de la Rudolf Otto și intuiția numinosului, prin Pseudo-Dionisie și coincidentia oppositorum, până la dialoguri neașteptate cu teologia liturgică a lui Alexander Schmemann și cu mistica părintelui Dumitru Stăniloae. Eliade nu era teolog. Dar simbolul, ierofania, sacrul camuflat, toate veneau din aceeași tradiție, fără să fie captive ei.

Alt filon, la fel de surprinzător, a proiectat hermeneutica eliadeană asupra folclorului românesc. Analiza Mioriței prin prisma creștinismului cosmic a arătat că balada populară codifică o viziune în care misterul hristologic nu se separă de natură, ci o transfigurează. Iar cercetarea exilului românesc a descoperit o rețea fascinantă de mitistorie, un răspuns la istoriografia marxistă prin care mitul devenea nu evadare din istorie, ci generator al ei.

Un vocabular fără echivalent

Marele pariu al lui Eliade a fost unul singur, ținut cu tenacitate de la București la Chicago: că sacrul nu e un stadiu depășit al conștiinței, ci o dimensiune permanentă a ei. Religia nu e superstructură, cum voiau marxiștii, nici nevroză colectivă, cum sugera Freud. E o formă ireductibilă de cunoaștere a realului.

Ierofania: momentul în care sacrul iese la iveală în mijlocul profanului, ca o lumină aprinsă brusc într-o cameră întunecoasă. Teroarea istoriei: angoasa omului căruia i s-a luat ultimul mit și care rămâne singur în fața suferinței lipsite de sens. Nostalgia originilor: acea dorință indestructibilă de revenire la un Centru pe care nu-l poți localiza pe hartă, dar pe care-l recunoști imediat atunci când, pentru o clipă, timpul se oprește. Acestea nu sunt relicve muzeale. Sunt instrumentele de care ai nevoie ca să înțelegi de ce milioane de europeni practică meditație fără a crede într-un Dumnezeu personal, de ce serialele de televiziune reciclează mitologia eroică, sau de ce o simplă lumânare aprinsă într-o biserică goală produce un efect pe care niciun anxiolitic nu-l poate reproduce.

Acest pariu i-a atras și admiratori, și dușmani. Jonathan Z. Smith a contestat că spațiul sacru ar fi o realitate care se manifestă, propunând că e o categorie construită de munca umană. Daniel Dubuisson a susținut că istoria religiilor practicată de Eliade e, în fond, o criptoteologie. Bruce Lincoln a adus dovezi documentare despre întrepătrunderea dintre angajamentul politic și proiectul științific. Obiecțiile sunt serioase. Dar tocmai faptul că Eliade a provocat o asemenea mobilizare intelectuală – patru  decenii de dezbateri neîntrerupte – arată  că a lovit într-un nerv pe care nimeni nu l-a putut anestezia.

Căci întrebarea lui rămâne: ce face omul atunci când zeii se retrag? Răspunsul lui Eliade era surprinzător: omul nu renunță la sacru, ci îl camuflează. Îl ascunde în literatură și artă, în ritualurile banale ale vieții cotidiene, în formele laice ale pelerinajului și ale inițierii. Bryan Rennie a arătat că rădăcina acestei intuiții e teologia ortodoxă românească: theosis, participarea mistică, prezența sacrului în profan, transpusă într-un limbaj fenomenologic.

Moshe Idel a dezvăluit un filon și mai neașteptat: surse cabalistice camuflate în teoria androgynului și a reintegrării – un  strat mistic iudaic pe care Eliade l-a absorbit și apoi l-a acoperit, gest de disimulare intelectuală care reflectă paradoxal propria sa teorie. Iar Steven Wasserstrom a reconstituit rețeaua prin care ideile lui Eliade au permeat cultura occidentală: cercul Eranos, alături de Gershom Scholem și Henry Corbin, a creat ceea ce Wasserstrom numea o religie după religie – un curent de reîncântare a lumii prin mit, simbol și esoterism, cu ecouri care depășesc cu mult perimetrul academic.

Invitații care și-au anunțat prezența la acest eveniment de mare însemnătate sunt: Acad. Ilie Bădescu, Florian Banu, Radu Baltasiu, Vlad Bilevsky, Andrei Dîrlău, Dan Dungaciu, Gabriela Groza, Sorin Lavric, Mihail Neamțu, Cristian Pantelimon, Adrian Nicolae Petcu, Valentin Protopopescu, Robert Turcescu, Florentin Țuca și Rafael Udriște.

Structura conferinței

Ziua de 22 aprilie 2026 marchează patruzeci de ani de la moartea lui Mircea Eliade — nu un simplu jubileu comemorativ, ci un apel la gândire vie. Fiecare sesiune e construită pe o întrebare deschisă, fără răspunsuri prestabilite. Urmează câteva ore în care filosofia se va întâlni cu istoria iar sacrul cu prezentul.

Programul conferinței:

14:30 – 16:00   Sacrul camuflat: de la totalitarisme la algoritmi

Ce se întâmplă când o civilizație declară moartea lui Dumnezeu, dar continuă să fabrice substitute? Fascismul, comunismul, transumanismul, fiecare a promis un paradis terestru și a produs un infern concret. Intuiția lui Eliade e că aceste idolatrii nu înlocuiesc sacrul, ci îl desfigurează. Ce arhetipuri exploatează fără să le numească?

16:00 – 17:00   Ieșirea din labirint: Eliade, Brâncuși și drumul spre Centru

Lumea digitală e labirintul perfect: captivează, dezorientează, oferă iluzia mișcării fără progres. Ce valori încurajează eseistica lui Eliade ca antidot? Cum s-a raportat istoricul religiilor la opera lui Brâncuși, în care Coloana infinitului e poate cel mai pur simbol al axis mundi din arta secolului XX?

17:00 – 18:00   Dezbateri libere: ce rămâne de construit

Moștenirea lui Eliade nu e un monument, ci un șantier. Teoria creativității religioase moderne e proiectul său neterminat. Dialogul dintre istoria religiilor și teologia ortodoxă abia a început. Edițiile critice recente schimbă, tom după tom, premisele discuției. Sesiune deschisă, cu participarea publicului.

Detalii organizatorice:

Data: 22 aprilie

Ora: 14:30

Locul: Palatul Parlamentului, Sala Comisiei pentru Cultură a Camerei Deputaților  din Palatul Parlamentului. Intrarea este liberă, însă este necesară rezervarea unui loc gratuit accesând linkul: https://marilecarti.ro/events/eliade-in-memoriam-1986-2026-drumul-spre-centru/