„Genocidul se anunță în dicționar”: Mihail Neamțu, despre gramatica terorii și Mineriada din iunie 1990

Redacția

La 36 de ani de la evenimentele din 13–15 iunie 1990, Universitatea București a găzduit o dezbatere publică cu un titlu care nu lasă loc de echivoc: „Anatomia terorismului de stat”. Printre vorbitori s-a numărat și deputatul Mihail Neamțu, teolog, scriitor și parlamentar AUR, care a oferit un cadru interpretativ rar întâlnit în discursul public românesc: nu o analiză politologică a Mineriadei, ci una genealogică, urmărind firul care leagă violența de limbajul care o precede și o face posibilă.

Prelegerea sa — intitulată sugestiv Gramatica terorii — a constituit, în esență, o demonstrație că măcelul nu începe niciodată cu măcelul.

Cuvântul care precede glonțul

„Înainte de ghilotină, înainte de Ceka, înainte de bâtele coborâte din Valea Jiului, există o frază”, a susținut Neamțu în fața auditoriului. Argumentul central al prelegerii este că prima victimă a oricărei revoluții nu este omul, ci substantivul: ființa încetează să mai fie chemată pe nume și începe să fie chemată conform unei categorii. De acolo, totul devine, cum spune el, „logistică”.

Această teză nu este nouă în istoria ideilor. O găsim, în forme diferite, la Soljenîțîn, Camus sau Hannah Arendt, iar Neamțu o articulează cu o rigoare proprie, trasând o linie continuă de la Robespierre la Piața Universității.

De la virtutea revoluționară la „golani”

Firul argumentativ pleacă din februarie 1794, când Robespierre declara că teroarea nu este altceva decât justiția promptă și inflexibilă și deci o emanație a virtuții. Neamțu insistă că tocmai aceasta este otrava formulării: în clipa în care cruzimea devine o consecință a moralei, conștiința amutește. Nu ai nevoie de mai multă cruzime ca să treci de la zece morți la zece milioane, ci de mai multă dreptate închipuită.

Lenin moștenește și industrializează același mecanism: forța devine „moașa istoriei”, iar burghezul, preotul sau chiaburul nu mai sunt persoane, ci specii dăunătoare — „patraziți”, „păduchi”, „insecte”. Neamțu citează diagnosticul lui Soljenîțîn cu precizie: ideologia este exact ceea ce dăruiește răului justificarea pe care o caută. Fără ea, ucriganșul rămâne un criminal mărunt, pândit de remușcare; cu ea, devine slujitor al unei cauze.

Lecția lui Dostoievski urmează firesc: în Demonii (1871), pornind de la uciderea unui student de către celula nihilistă a lui Neceaev, scriitorul anticipează cu o jumătate de secol mecanismul revoluționar. Teoreticianul Șigaliov rezumă totul într-o singură frază: pornind de la libertatea nelimitată, ajunge la despotismul nelimitat. Intuiția lui Dostoievski, subliniază Neamțu, nu este sociologică, ci teologică: omul care detronează cerul nu rămâne cu pământul — rămâne cu infernul.

Referindu-se la vara lui 1990, Neamțu arată că gramatica era aceeași, perfect conservată. Manifestanții din Piața Universității au fost numiți „golani”, „fasciști”, „legionari”, „huligani”, „elemente plătite din străinătate”. Schema era veche de două secole: o avangardă pură și muncitoare dezlănțuită împotriva unui dușman decadent și reacționar.

Limba de lemn ca anestezie morală

O secțiune memorabilă a prelegerii a fost dedicată „limbii de lemn”, acel idiom descris cu precizie clinică de Françoise Thom, pe care românii l-au trăit atât sub comunism, cât și (iar aceasta este teza provocatoare a lui Neamțu) după 1989.

Particularitatea limbii de lemn nu este că minte, ci că anesteziează. Construcția pasivă șterge autorul faptei: nu „am împþșcat țăranii”, ci „s-a procedat la lichidarea clasei”. Crima devine „măsură administrativă”, exterminarea devine „igienizare socială”, omul devine „element”. Eufemismul este, în cuvintele lui Neamțu, „fardul crimei”.

Avertismentul și antidotul

Neamțu a ținut să adauge o rezervă importantă, care l-a ferit de simplism: această gramatică a terorii nu este proprietatea stângii. Același mecanism a funcționat la dreapta contrrevoluționară, în pogrom, în violența colonială. „Vermina”, „parazitul”, „elementul” nu poartă culoare politică — sunt unelte de care se servește oricine are nevoie să ucidă fără să se simtă ucigaș.

Antidotul, a spus el, vine de la Soljenîțîn, formulat după ani de Gulag: linia dintre bine și rău nu desparte clasele, ci străbate inima fiecărui om. Concluzia practică, adresată deopotrivă istoricilor și cetățenilor, a rămas simplă și tăioasă: genocidul se anunță în dicționar înainte de a se scrie în sânge.