Redacția

Mihai Eminescu — născut Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, în nord-estul Moldovei — nu și-a propus să devină poetul național al României. Și-a propus, cu  neliniște să înțeleagă. Să înțeleagă limba sa, poporul sau, suferința lor, condiția lor metafizica, locul lor cadrul civilizației europene. Faptul că înțelegerea pe care a produs-o va defini identitatea culturală românească timp de mai bine de un secol și jumătate nu este mărturie a destinului, ci a disciplinei. A unei rigori intelectuale forjate în sărăcie, exil și neglijența instituțională, susținută de o viață filozofică privată de o remarcabilă profunzime.

Ceea ce urmează nu este un catalog al versurilor lui Eminescu, deși poezia sa va servi drept dovadă documentară primară a vieții sale interioare in evoluție. Este o încercare de a vedea omul din spatele monumentului: mentorii săi care l-au format, luptele sale instituționale, punctele sale de cotitura filozofice, convingerile sale politice și suferința personală care l-a marcat.

Ipotești

Eminescu, se naște la Ipotești unde tatăl sau, Gheorghe Eminovici, un modest paharnic (titlu nobiliar de rang mic în Moldova), își stabilise o proprietate după ce se mutase din Călinești. Familia nu era nici bogată, nici cu adevărat săracă — ocupa acea poziție precară de mijloc, aspirând la mai mult a scăpa vreodată de forța gravitațională a limitării provinciale.

Camilar Iordan, studiind documentele de familie, a remarcat că Gheorghe Eminovici era un om de o intensitate aparte: litigios, cu spirit administrativ, ambițios pentru copiii săi într-un mod ce depășea mijloacele sale. Avea unsprezece copii, dintre care Mihai era al șaptelea. Casa era în același timp un loc al stimulării intelectuale, dar și un cadru al turbulenței emoționale, o combinație care, după cum demonstrează Leon Edel în studiul sau despre Henry James, produce adesea scriitori de o excepțională complexitate interioară.

Peisajul Ipoteștilor era el însuși un text formativ. Pădurile, teii, râurile line, satele țărănești — acestea nu au devenit doar fundal, ci argument filozofic în opera matură a lui Eminescu. Poezia sa „Fiind băiet păduri cutreieram‟ este o dovadă documentară a modului în care experiența spațială timpurie a fost transmutata într-o metafizică a singurătății si apartenenței. Spre deosebire de poeții romantici care invocau natura decorativ, Eminescu o folosea dialectic: natura în opera sa este simultan consolare și rechizitoriu, o măsură a micimii și a aspirației umane.

Anii de la Ipotești au stabilit ceea ce am putea numi epistemologia înrădăcinării a lui Eminescu — convingerea că gândirea autentică trebuie să izvorască dintr-un pământ anume, dintr-o limba anume, dintr-o comunitate a suferinței anume. Nu era un simplu naționalism; era o poziție filozofica despre condițiile cunoașterii genuine.

Primii mentori: Aron Pumnul și gramatica conștiinței

In 1858, tânărul Eminovici a fost trimis la Cernăuți (astăzi pe teritoriul Ucrainei) școală. Orașul, aflat atunci sub administrație austriacă, era o remarcabilă răscruce culturală — cultura birocratică germană, tradiția folclorică ruteană și deșteptarea intelectuală românească coexistau in tensiune productivă. Aici l-a întâlnit Eminescu pe Aron Pumnul, un profesor si filolog ardelean care fusese exilat după ce participase la revoluția de la 1848.

Aron Pumnul reprezintă primul mentor important al lui Eminescu — și relația merită o studiere atenta. Pumnul nu era doar un profesor de gramatică; era un teoretician al conștiinței lingvistice românești, profund influențat de Școala Ardeleană și de proiectul sau de a demonstra originile latine ale limbii române. Pentru Pumnul, a preda românește însemna a-i învață pe români cine sunt — a recupera, prin disciplina filologică, o demnitate pe care secole de dominație otomană, habsburgică și fanariotă o ascunseseră.

Tânărul Eminescu a absorbit aceasta lecție cu o intensitate excepțională. Când Pumnul a murit în ianuarie 1866, studentul in vârstă de șaisprezece ani a publicat prima sa poezie cunoscută, „La mormântul lui Aron Pumnul‟, într-o culegere studențească. Poezia este, prin standardele ulterioare ale lui Eminescu, convențională — dar existența sa este semnificativă. Dezvăluie un tânăr care înțelegea doliul ca moștenire intelectuala, care procesa pierderea prin actul de a scrie către moștenirea mentorului.

Pumnul l-a învățat pe Eminescu ca limba nu este un vehicul neutru, ci un act politic si ontologic. A scrie in românește, a purifica si înnobila română, însemna a rezista supunerii. Aceasta convingere va anima munca jurnalistică a lui Eminescu două decenii mai târziu cu o vehemență care uneori și-a alarmat proprii aliați.