Mihai Eminescu: făurirea unei conștiințe naționale (III)

Redacția

Jurnalismul și viziunea politică

Iași si Bucuresti (1877–1883)

Din 1877 până în 1883, Eminescu a servit ca redactor și principal scriitor politic al ziarului „Timpul’‟, organul bucureștean al Partidului Conservator. Această perioadă reprezintă cel mai intens angajament al sau în viața publică — și a fost atât supra-simplificată, cât și insuficient examinată de biografii săi.

Eminescu a scris mii de articole de presă in acești ani, mai multe cuvinte de jurnalism politic decât de poezie. Aceste articole au fost adesea tratate ca secundare față de „adevarata‟ sa operă, dar aceasta este o eroare critică. Jurnalismul nu era o distragere de la gândirea sa; era gândirea sa aplicată la probleme publice imediate. Dezvăluie dimensiunile politice ale unor convingeri ale căror fundamente filozofice le-am urmărit de la Ipotești până la Berlin.

Eminescu a argumentat, cu o sofisticare crescândă, că programul Partidului Liberal de modernizare instituțională rapidă crea „forme fără fond‟ la scara catastrofală — importând coduri juridice franceze, structuri administrative napoleoniene și modele constituționale belgiene intr-o societate ale cărei fundamente economice si sociale nu le puteau susține. Țărănimea, argumenta el, era sistematic deposedată, în timp ce o burghezie importată de origini sociale dubioase captura resursele statului.

Împotriva acestui curent, Eminescu pleda pentru ceea ce am putea numi conservatorism al dezvoltării — o viziune conform căreia instituțiile României trebuiau să crească din condițiile sale sociale reale, că dezvoltarea economică românească trebuie să servească nevoilor sociale românești, nu intereselor financiare internaționale.

Disciplina producției zilnice

Ceea ce este subestimat în legătură cu anii de la Timpul este disciplina pură pe care o cereau. Eminescu scria articole politice majore în timp ce revizuia simultan poezii, conducea cercetări filologice și își menținea lectura extensivă. G. Călinescu documenta că colegii de la ziare erau uneori uimiți de capacitatea sa de muncă și deopotrivă de perioadele sale de retragere și depresie.

Filozofia în poezie: Luceafărul, o autobiografie a conștiinței

„Luceafărul” (1883), publicat in almanahul Societății Studenților Români din Viena, reprezintă culmea dezvoltării sale poetice și o autobiografie filozofică.

Ce ne spun dovezile biografice despre această poezie? Documentul manuscris arată ca a fost revizuită de-a lungul mai multor ani, în perioadă cea mai intensă a jurnalismului politic al lui Eminescu. Revizuirile succesive merg către o claritate filozofica mai mare și o reținere emoțională mai mare — mișcarea tonală este de la angoasă romantică spre ceva mai aproape de acceptarea stoică. Aceasta nu este resemnare; este maturitate filozofica cucerită cu greu.

Discursul final al lui Hyperion — „Ce-ți pasă ție, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul‟ — a fost citit ca detașare rece. Dar în contextul biografiei lui Eminescu, se citește altfel: ca o concluzie filozofică a unui om care și-a pus darurile extraordinare la testul rezistenței realității sociale românești și a ales rezistență creatoare în locul amărăciunii.

Scrisorile: filozofie politică în formă lirică

Cele cinci Scrisori, scrise la începutul anilor 1880, reprezintă integrarea cea mai explicită a gândirii filozofice și politice a lui Eminescu în forma poetică. „Scrisoarea I” se deschide cu o meditație cosmologică — o viziune kantiană cuprinzătoare a spațiului și a timpului — înainte de a cobori la portretul filozofului-savant lucrând singur la lumina lumânării în timp ce lumea doarme indiferentă. „Scrisoarea III” pivotează către meditație istorico-politică, contrastând arta statala autentică românească a lui Mircea cel Bătrân cu corupția percepută a politicii românești contemporane.

Aceste poezii nu sunt simplă propagandă politică; sunt argumente filozofice în versuri. Însăși forma lor — tradiția elegiac-satirică clasică adaptată la prozodia românească — pune în scena convingerea politica centrală a lui Eminescu: anume că în România cultura trebuie să se dezvolte din resursele sale lingvistice și istorice proprii, angajându-se totodata serios cu tradițiile intelectuale europene. Forma este argumentul.

Distrugerea unui spirit

În iunie 1883, Eminescu a suferit o criză psihică severa. A fost internat la sanatoriul Caritas din Bucuresti, apoi transferat la Viena, apoi la Dobling, după care a revenit în diverse instituții românești. Urma să-și petreacă următorii șase ani din viață într-un ciclu de recuperare parțială și recădere, murind la 15 iunie 1889, in București, la vârstă de treizeci și nouă de ani.

Cauzele prăbușirii sale rămân incerte din punct de vedere medical. Relatările contemporane descriau manie acută; medicii ulteriori speculau paralizie sifilitică. Ceea ce este clar este ca prăbușirea a fost catastrofală si ca tratamentul sau, prin standardele medicinei psihiatrice din secolul al XIX-lea, a fost adesea profund dăunător.

Ceea ce necesită atenție biografica este dimensiunea instituțională a prăbușirii sale. Eminescu a fost susținut, imperfect și uneori inadecvat, de o rețea de prieteni si patroni: Veronica Micle (marea sa iubire, ea însăși o poetă), Titu Maiorescu (care a organizat colecte financiare) si diverse figuri culturale care au recunoscut că se pierdea ceva de neînlocuit.

El rămâne, la un secol si jumătate după nașterea sa, figura în care românii recunosc ceva esențial din experiența lor: tensiunea dintre aspirație și limitare, între ambiția europeana și realitatea provincială, între aspirația nemuritoare a conștiinței și efemeritatea corpului care o adăpostește. Aceasta vedere — disciplinată, cinstită, costisitoare și, în cele din urmă, ireductibilă — este adevărată sa moștenire. Și este ceea ce biografia serioasa, atentă la întreaga complexitate a formației sale, poate începe să restaureze.