Orbii Europei și sfârșitul păcii eterne (între amenințarea rusească și retragerea americană

Mihail Neamțu

A scrie literatură cu sângele altora e forma supremă de imoralitate. 

Iată gândul care mă însoțește din clipa în care Boris Johnson a pulverizat negocierile de pace ruso-ucrainene găzduite la Istanbul, în primăvara lui 2022. Nu, nu e o legendă de cafenea: episodul a fost confirmat de Davyd Arahamia, șeful delegației ucrainene la tratative, și de Naftali Bennett, premierul israelian care a mediat direct între Kiev și Moscova. 

Fostul locatar din Downing Street e astăzi un multimilionar șugubăț, bronzat ca racul pe o insulă grecească din Mediterana. Cimitirele din Pokrovsk, pline de cruci anonime, încă îi așteaptă buchetele de flori…

Când Federația Rusă a declanșat asaltul brutal asupra Kievului, în februarie 2022, europenii și britanicii s-au bazat pe sprijinul economic și logistic decisiv al americanilor, dornici să slăbească puterea expansionistă a Kremlinului.

Cu toții știau că-n luna aprilie a anului 2008, la București, summitul NATO proclama solemn că „Ucraina și Georgia vor deveni membre ale Alianței”. William Burns, pe atunci ambasador american la Moscova, avertiza lumea occidentală printr-o telegramă rămasă celebră: pentru întreaga elită rusească, prezența trupelor NATO la Kiev este „cea mai roșie dintre toate liniile roșii”. Unii au zâmbit. Alții au ridicat din umeri. Scânteia conflictului fusese însă aprinsă chiar în capitala României.

Astăzi, în al cincilea an de lupte eroice ale ucrainenilor — meritorii și demne de toată aprecierea —, SUA se află într-o altă ipostază. Un război complicat cu Iranul îi consumă resursele. Operațiunile militare din Golful Persic devorează bani pe care Zelensky îi revendica nonșalant pentru sine.

Cum să ne explicăm acest automatism? De aproape opt decenii, Europa postbelică a socotit că le revine americanilor obligația de a asigura pacea bătrânului continent. Francezii puteau să-și ia vacanțe plătite cinci săptămâni consecutive, fără remușcări. Nemții se puteau distra în sejururi erotice prin Thailanda. Jawohl. Doar yankeii erau chemați să vegheze la granițele Europei.

Ascensiunea Chinei? Orientul Mijlociu? BRICS? Ambiguitatea strategică a Indiei? Simple detalii pentru birocrații de la Bruxelles.

Astăzi, totul s-a schimbat. Prin Strategia Națională de Securitate aprobată de Casa Albă, America și-a declarat interesul pentru emisfera vestică (Mexic, Cuba, Venezuela și Groenlanda). Privind spre o posibilă candidatură în 2028, atât Marco Rubio, cât și J.D. Vance analizează atent mișcările Chinei. Prelungirea conflictului lui Donald Trump cu ayatollahii de la Teheran modifică lista priorităților administrației republicane.

Mult trâmbițata (și mereu iminenta) înfrângere a lui Putin, urmată de destrămarea Federației Ruse, s-a dovedit o himeră. Dictatorul nu moare și nici nu se predă. Mai mult, Putin s-a văzut cu Donald Trump în Alaska și cu Xi Jinping la Beijing. Prăbușire economică? Izolare internațională? Ieșire din istorie?

În timp ce propaganda euro-federalistă ne spune basme înduioșătoare, Serghei Alexandrovici Karaganov vorbește despre recursul posibil (deși încă nu probabil) la arma nucleară. De ce? Pentru că logica escaladării e nemiloasă: o putere nucleară aflată în declin convențional, convinsă că i-ar fi amenințată însăși statalitatea, nu capitulează, ci își arată arsenalul letal. Atacurile cu drone asupra unor obiective civile din adâncimea Rusiei n-au înmuiat Moscova; au radicalizat-o. Presiunea maximă naște riscul maxim.

Obiectivul partidei intransigente de la Kremlin: scoaterea Ucrainei din orbita militară a Occidentului. Aici zace asimetria fatală a acestui război, descrisă chirurgical de realiștii americani, cu John Mearsheimer în frunte: neutralitatea Kievului este, pentru ruși, un imperativ existențial; pentru echipa lui Trump, apartenența Ucrainei la NATO rămâne doar o opțiune improbabilă, într-un viitor nedeterminat. Or, statele care cred că luptă pentru propria lor supraviețuire recurg la soluții neașteptate.

Pe teren, progresul e lent. Regiunea Donbas e un Verdun al secolului XXI. De ambele părți, pierderile sunt uriașe, deși costul politic e incomparabil mai mare pentru Zelensky decât pentru Putin. Va urma o mobilizare generală? Vom reveni la diplomație? Va apărea lebăda neagră a unui atac nuclear limitat, menit să maximizeze incertitudinea războiului total?

Rusia nu poate câștiga un război convențional cu Europa și nu e deloc sigur că-și dorește un asemenea conflict inutil și costisitor. În același timp, cei responsabili de salvarea statalității Federației Ruse vor refuza o umilire strategică fără ripostă.Sancțiunile occidentale n-au răpus Moscova, dar au transformat un conflict local (Donbas, 2014) într-un război existențial — profețit de marele Alexandr Isaievici Soljenițîn într-o însemnare diaristică de la mijlocul anilor 1970.

Ajutați și de niște ziariști incomozi de la Kiev, câțiva procurori nărăvași au descoperit numeroase probleme în paradisul fiscal (și în lagărul militarizat) al domnului Zelensky. După uriașele scandaluri de corupție, tinerii au ieșit în stradă. Sondajul Gallup arăta-n primăvara anului 2026 că doar 24% dintre ucraineni mai vor lupta până la victoria finală, în vreme ce două treimi din populație (mai precis 66%) cer negocieri rapide pentru încheierea conflictului. 

Retorica integralist-maximalistă a somnambulilor de la Bruxelles nu le propune ucrainenilor decât o sinucidere colectivă cu certificat european.

Ce avem de făcut? Înainte de toate, să spunem lucrurilor pe nume: cauzele adânci ale acestui război trebuie căutate în disputa asupra sferelor de influență dintre SUA și Federația Rusă. Iar România trebuie ținută departe de acest conflict. 

O precizare, ca să nu fiu răstălmăcit: a refuza exportul de soldați români într-un război pierdut nu înseamnă deloc slăbirea poziției României în NATO. Rămâne în interesul nostru vital credibilitatea flancului estic, securitatea Mării Negre, stabilitatea Republicii Moldova. Avem nevoie de o armată convențională serioasă, pe care să n-o mai conducă colecționari de tablouri, ci ofițeri patrioți și generali serioși. Una este apărarea propriului teritoriu național și alta este moartea copiilor români în tranșeele din Donețk.

Suntem o țară mică, iar singura obligație a politicienilor de la București e să nu introducă România într-un război stupid și perdant.

Da, țările europene au datoria să se reînarmeze — dar nu înainte de a-și regla problemele structurale: costul energiei, capacitățile industriale diminuate, prăbușirea demografică, migrația ilegală, criza morală a societății occidentale.

Ne place sau nu, SUA își va proiecta influența mai departe în țările Americii Latine, tratând bătrâna Europă cu un amestec de respect și condescendență. 

Prin retragerea negociatorilor americani din dosarul ucrainean, vom fi obligați la compromisuri dureroase, dar pragmatice. De ce? Pentru că totul costă și, uneori, o factură nesăbuită aduce cu sine falimentul.

Nu, nu trebuie să renunțăm la capitalism, democrație, libertate și drepturile omului. Nu, nu trebuie să aplaudăm regimurile autoritare. 

Avem însă obligația de a furniza propriilor cetățeni siguranță și prosperitate. Cum? Prin recunoașterea lucidă a intereselor tuturor marilor actori geopolitici ai planetei.

Onestitatea te îndeamnă să vezi. Din păcate, orbii conduc Europa. Nu le contest europenilor fervoarea sentimentală, indignarea morală, retorica de salon sau îndreptățirea de sine. Doar că un doctor inteligent nu ceartă febra pacientului, ci o stinge în tăcere.

Elocvența „coaliției de voință” și gesticulația mănușilor albe sunt impresionante, dar insuficiente pentru a opri un joc de șah însângerat: războiul catastrofal din Ucraina.