Mihail Neamțu și Petrișor Peiu: Ceaușescu și drumul spre colaps

Reduta Conservatoare

Președinții României

Vocea Libertății • Mai 2026

Lucian Crețu

Dialog între Mihail Neamțu și Petrișor Peiu

Partea II

Dacă primul deceniu ceaușist a adus modernizare și recunoaștere internațională, cel de-al doilea a fost dominat de o triplă catastrofă, seismică, energetică și financiară, din care regimul nu și-a mai revenit. Petrișor Peiu explică mecanismul exact al colapsului și trage paralele cu situația României de astăzi.

Tripla lovitură: cutremurul, blackout-ul și datoria externă

Petrișor Peiu: Un lucru foarte important vreau să spun, pentru că ne apropiem de o perioadă similară și pare că nu învățăm nimic. Cum s-a prăbușit economic regimul Ceaușescu?

În 1977 au loc mai multe lucruri care creează în România ceea ce aș numi furtuna perfectă. Prima lovitură: cutremurul din 4 martie 1977.

România suferă pierderi de un miliard, un miliard și jumătate de dolari. La câteva zile după seism, urmează un blackout total al sistemului energetic. România rămâne fără curent electric.

Mihai Neamțu: Deci după 4 martie 1977, la vreo zece zile?

Petrișor Peiu: Exact. A fost totuși o mare performanță tehnică că s-a reușit repunerea în funcțiune a întregului sistem în mai puțin de 24 de ore, începând cu centrala Doicești.

Dar această pană de curent a costat România mai mult decât cutremurul însuși. Gândiți-vă: în marile combinate noi, șarjele de oțel și de aluminiu au înghețat și a trebuit să fie înlocuite. Furnalele, la fel. Când oprești curentul îngheață și nu mai poți face nimic cu ele. Laminoarele, la fel.

A treia lovitură vine dintr-o direcție neașteptată: inflația cu două cifre din Statele Unite, care a antrenat dobânzi uriașe. România se împrumutase pentru industrializare, pentru baraje, pentru Transfăgărășan, cu vreo 3-4 miliarde de dolari.

Crescând dobânzile, datoria României a sărit peste noapte la peste 10 miliarde. Dacă în 1979 aveam de plătit câteva sute de milioane de dolari, în 1980 trebuia să achităm 3 miliarde. Banii pur și simplu nu existau.

Mihai Neamțu: Inflația în Statele Unite era cu două cifre. Carter a pierdut alegerile și din această cauză. Electoratul american votează cu buzunarul, nu cu politica externă.

Petrișor Peiu: Exact. Inflația a fost calmată de venirea lui Reagan la putere, dar Reagan a preluat puterea efectivă abia în 1981.

Ceaușescu încearcă să negocieze cu Clubul de la Paris al creditorilor, dar aceștia cer reforme: nicio întreprindere socialistă să nu mai vândă niciun produs sub costul de producție, disponibilizări masive pentru a reduce costurile, creșterea ponderii serviciilor în economie în detrimentul industriei și agriculturii, și creșterea prețului energiei la nivelul costurilor reale de producție, un fel de liberalizare.

Politic, era imposibil de acceptat. Vine apoi FMI, România era membră din 1972, prima din Lagărul Socialist, cu aceleași condiții. Identic cu ce s-a întâmplat după 1990.

Momentul fatal: ședința Biroului Politic

Petrișor Peiu: Ceaușescu convoacă Biroul Politic Executiv. Am citit stenograma acelei ședințe și ar trebui citită de orice politician român, pentru că acolo el a greșit decisiv.

Dacă ar fi fost un regim democratic, chiar și în interiorul partidului, Ceaușescu ar fi putut spune: „Am avut un eșec, am dus țara aproape de default. Mă retrag, alegeți pe cine vreți.”

Neputând face asta, pentru că logica regimului nu permitea, el prezintă două opțiuni: fie ne conformăm reformelor cerute de „imperialiști” și pierdem sprijinul popular, fie refuzăm, ei ne declară în incapacitate de plată, dar plătim datoria rapid pentru a nu mai fi vulnerabili.

Alegerea lui Ceaușescu era clară. Toți cei din sală, simțind care e preferința lui, au aplaudat refuzul: „Tovarășe, aveți dreptate, dați-i încolo de imperialiști!” El credea că va păstra sprijinul popular, deoarece nu ar fi crescut prețurile la electricitate și nu ar fi concediat nimeni. S-a înșelat profund.

Mihai Neamțu: El ar fi putut să se dea la o parte, să vină altcineva care să facă acordul cu creditorii, cum au procedat polonezii, ungurii, iugoslavii…

Petrișor Peiu: Exact. Dar n-a avut curajul. Și astfel România a intrat pe drumul fără întoarcere. Lipsită de dolari, nu mai putea cumpăra țiței decât de la sovietici, care și ei și-au crescut prețurile, profitând de contextul internațional.

România exporta din ce în ce mai mult pentru a strânge valută, nu mai cumpăra tehnologie, institutele de cercetare nu-și mai puteau plăti nici abonamentele la revistele de specialitate, darămite să trimită specialiști la congrese.

O austeritate dusă la extrem: curentul se oprea în mijlocul zilei. Până la urmă, regimul a fost nevoit să crească și prețul electricității, omorând economiile populației și bruma de nivel de trai care mai rămăsese.

Mihai Neamțu: Casa Poporului a fost construită în plină criză economică. Proiecte megalomane în timp ce, în 1989, oamenii efectiv mureau de foame.

Petrișor Peiu: Nu mai putea să se întoarcă de pe calea pe care intrase. De aceea este periculoasă lipsa de democrație.

Când există democrație, un guvern care a adus țara în prăpastie pleacă acasă și vine altul care își asumă reformele, spunând că e vina predecesorilor, „greaua moștenire”. Ceaușescu nu avea pe cine să arunce vina decât tot pe el însuși.

Cine l-a dat jos pe Ceaușescu?

Mihai Neamțu: Cine credeți că l-a dat jos? Bush cu Gorbaciov în ’89?

Petrișor Peiu: Fără îndoială că a existat o înțelegere internațională: Ceaușescu era printre puținii lideri est-europeni care nu înțelegeau să plece de bunăvoie. Dar cei care au acționat efectiv au fost români, mulți din armată și politicieni pe care Ceaușescu îi îndepărtase.

S-a dovedit că frica lui permanentă față de o conspirație susținută de sovietici era întemeiată. Sovieticii, ajutați de maghiari și de iugoslavi, toate aceste țări aveau probleme vechi cu România, au sprijinit o grupare internă al cărei rol esențial l-a avut generalul Stănculescu.

Ramura politică a conspirației includea pe Brucan, Bârlădeanu și Iliescu, oameni care pierduseră funcțiile de partid și care ajunseseră să fie protejați de Moscova. Fără această protecție, Ceaușescu i-ar fi eliminat.

Fostul șef al spionajului extern, Pleșiță, a mărturisit public: Ceaușescu era convins că Iliescu este agentul puterii sovietice, dar nu a putut fi prins în flagrant, condiție obligatorie pentru a proba infracțiunea de trădare în orice cod penal din lume.

Fie Iliescu nu mai avea acces la informații clasificate majore, fie nu s-au putut găsi dovezi concrete. Și astfel a rămas în libertate. Ceaușescu știa că dacă se atingea de Brucan sau de Iliescu risca represalii sovietice directe.

El a trăit toată viața cu suspiciunea că sovieticii l-au „radiat” pe Gheorghe Gheorghiu-Dej printr-un cancer indus în casele de protocol de la Moscova, după cum povestea și Pacepa.

Mihai Neamțu: Puterea a trecut în mâinile lui Stănculescu în prânzul zilei de 22 decembrie, când acesta l-a chemat pe Iliescu la Comitetul Central și i-a predat controlul. Pe 25 decembrie, Iliescu era deja stăpânul politic al României. Decizia de a-l executa pe Ceaușescu a fost luată cu acordul lui Iliescu, pentru a împiedica orice proces public.

Petrișor Peiu: Puterea era atunci în mâinile lui Stănculescu. Iliescu era stăpânul politic, da, și decizia de eliminare a lui Ceaușescu s-a luat cu acordul lui, fără discuție.

Va urma…

Citiți și: alte reflecții pe Substack