Reduta Conservatoare

Vocea Libertății • Aprilie 2026

Lucian Crețu

Dialog între Mihail Neamțu și Petrișor Peiu

Partea I

Ceea ce urmează nu este o transcriere, ci o reconstituire. Dialogul dintre Mihail Neamțu și Petrișor Peiu, înregistrat pe canalul Vocea Libertății în ianuarie 2026, a fost supus unui proces editorial care a presupus, în egală măsură, fidelitate față de spiritul conversației și exigență față de litera paginii tipărite.

Cuvânt înainte

Repetițiile au fost decupate, argumentele restructurate pe secvențe tematice, iar acolo unde dialogul presupunea un context pe care ascultătorul îl avea, dar cititorul nu, lămuririle istorice au fost țesute în țesătura conversației, fără aparat critic vizibil.

Tonul rămâne cel al unei conversații între prieteni care știu că sunt ascultați — ceva ce în tradiția românească evocă scrisorile lui Alecsandri către Ion Ghica: familiar în ton, nemilos în idei. Ceea ce urmează este, înainte de orice, o conversație despre ce merită salvat.

Prolog: un an al recoagulării

Mihail Neamțu: Bun găsit, doamnelor și domnilor. Sunt Mihail Neamțu și, din toată inima, vă urez la mulți ani. Spun „din toată inima” fără emfază retorică, fiindcă anul 2026 poate fi — trebuie să fie — un an de regenerare.

De recoagulare a forțelor conservatoare, patriotice, creștin-democrate în jurul unui proiect simplu și teribil de dificil: recucerirea redutelor statalității românești.

Pentru a discuta ce mai înseamnă ideea conservatoare în 2026, îl am ca invitat pe profesorul, inginerul, prietenul și — nu în ultimul rând — președintele Consiliului Național de Conducere al AUR: Petrișor Peiu.

Petrișor Peiu: Mulțumesc pentru invitație. La mulți ani tuturor și, mai cu seamă, amabilei mele gazde. Ideea este nu doar binevenită, ci urgentă. Pozițiile conservatoare, cu nuanța lor creștin-democrată, trebuie reocupate în toată Europa — și asta e un paradox care merită meditat.

Le-am pierdut tocmai în anii de cea mai mare prosperitate. Bunăstarea a adormit vigilența, vigilența adormită a produs regresul pe care îl trăim azi.

Cei care au creat prosperitatea — creștin-democrații — au fost înlăturați de valul progresist, iar după înlăturarea lor s-a risipit și prosperitatea. Pandemia, războiul din Ucraina, dezolarea spirituală a continentului — toate acestea au stârnit însă un nou val conservator.

Din fericire, ne-a găsit și pe noi, ne-a cules de pe plaja dezolării pe care rătăceam după deceniile pierdute.

Mihail Neamțu: Ne tutuim de ani buni. Nu vreau să pară impolitețe — îl respect pe omul cărții, pe cel care are o pasiune de istoric și o rigoare de inginer, pe cel care m-a onorat de atâtea ori cu prezența la manifestările Institutului Eminescu. Dar suntem între Crăciun și Bobotează. Să vorbim ca prietenii: despre lucrurile care ne dor, dar care ne și bucură.

Tinerețea în umbra giganților

Mihail Neamțu: Tinerețea ta politică poartă amprenta unor întâlniri decisive. L-ai văzut față-n față pe Corneliu Coposu — un bărbat care, la șaptezeci și ceva de ani, avea încă privirea aceea pe jumătate aspră, pe jumătate blajină, a celui care a învățat tot ce se poate învăța despre răbdare în șaptesprezece ani de temniță.

Condamnat în 1947, eliberat abia în 1964, Coposu devenise cel mai longeviv deținut politic din Europa Centrală — și, prin simpla demnitate a prezenței sale, el însuși mărturisea:

„Suferința nu m-a învrăjbit, ci m-a întărit în credința că binele va învinge.” — Corneliu Coposu

L-ai cunoscut și pe Ion Rațiu — „cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut”, cum s-a spus de atâtea ori, fără ca repetiția să tocească adevărul.

Rațiu era un alt fel de aristocrat. Născut în 1917 la Turda, într-o familie cu rădăcini adânci în mișcarea memorandistă — unchiul său, Ioan Rațiu, fusese unul dintre semnatarii Memorandumului de la 1892, acel gest de curaj civic prin care românii ardeleni ceruserǎ împăratului Franz Joseph drepturile pe care diplomația habsburgică le amâna mereu. Memorandumul fusese semnat de peste 250 de fruntași români și înaintat personal la Viena.

Împăratul nici nu l-a primit, delegația a fost trimisă înapoi cu documentul nedeschis. Urmarea a fost un proces spectaculos la Cluj, în 1894, în care semnatarii au fost condamnați la închisoare. Paradoxal, condamnarea i-a transformat în martiri și a accelerat exact conștiința națională pe care Habsburgii sperau s-o stingă.

Rațiu făcuse Cambridge-ul, apoi London School of Economics, își construise în exil o avuție și o rețea de relații politice care i-au permis să bată la ușile Parlamentului britanic pentru cauza românească când nimeni, dar absolut nimeni din Occident nu mai voia să audă de România.

Se mișca firesc în orbita doamnei Thatcher, citea pe Hayek cu creionul în mână. Dar venea, totodată, din acea Transilvanie săracă și dârză care învățase să înfrunte tirania nu cu armele, ci cu petiții, cu memorii, cu o tăcere mai elocventă decât orice strigăt.

Petrișor Peiu: Din această fotografie lipsește cineva. Un om pe care posteritatea l-a răsplătit cu cea mai cruntă formă de nedreptate: uitarea. Vorbesc despre academicianul Gabriel Țepelea — și îmi permit să zăbovesc o clipă, fiindcă povestea lui e parabola unei generații întregi. Născut în 1916, filolog de școală veche, absolvent al liceului Moise Nicoară din Arad — același liceu pe care l-am absolvit și eu — Țepelea fusese întemnițat între 1948 și 1964.

Șaisprezece ani de detenție politică pentru un om a cărui singură armă fusese cuvântul scris. Eram coleg de bancă cu nepoata lui și îi cunosc povestea în detalii pe care istoriografia nu le-a consemnat încă.

Când a ieșit din pușcărie, era un om în care ai fi putut să citești, ca într-un palimpsest, și filologul pasionat, și deținutul mărturisitor, și politicianul care avea să se nască după 1990.

Țepelea lăsase în urmă, înainte de arest, o operă filologică serioasă: studii despre Eminescu, despre limba literară română, despre presa ardeleană din secolul al XIX-lea. În închisoare nu scrisese nimic, fiindcă nu avusese cu ce și pe ce.

Dar ținuse totul în minte, cu disciplina unui om care știa că memoria e singura proprietate pe care regimul nu i-o poate confisca. Când a ieșit, a reluat firul exact de unde îl lăsase, ca și cum cei șaisprezece ani ar fi fost doar o paranteză forțată, nu o ruptură.

Petrișor Peiu: Căci asta a făcut Țepelea după Revoluție: a fondat Cercurile de Studii ale PNȚCD, singura infrastructură doctrinară serioasă din România postdecembristă.

În ianuarie 1990, cu foarte puțini oameni în jurul său, a redactat un document care a stat la baza primului program creștin-democrat riguros din istoria politică românească.

Avea rigoarea specifică celor care făcuseră școală pe stil vechi — o rigoare care astăzi pare aproape neomenească, fiindcă nu venea din știința de carte, ci dintr-o disciplină interioară șlefuită în închisoare.

A așteptat cu răbdarea celui care a supraviețuit Aiudului ca fiecare departament să producă ceva înainte de a cere mai mult. De acolo a ieșit, până la urmă, tot ce a însemnat bun în scurta experiență guvernamentală a PNȚCD.

Țepelea a trăit mai mult decât toți — s-a stins în 2012, la nouăzeci și șase de ani — și a fost uitat mai repede decât toți. Ceea ce am încercat noi la AUR, prin documentul doctrinar din 2025, reia același gest fondator.

Mihail Neamțu: Țepelea rămâne, deocamdată, între noi — ca un martor tăcut al fotografiei pe care o privim. Văd acolo, undeva în margine, pe Șerban Ghica. Îl zăresc pe Mircea Ciumara în spate. Și îl văd pe Ion Diaconescu — dar despre Diaconescu vom vorbi mai târziu.

Acum văd două simboluri. Papionul lui Rațiu — oarecum excentric, oarecum provocator, ca un stindard personal al altei epoci — evocă tradiția clasic-liberală britanică, acea infuzie de conduită și limbaj pe care el o adusese de peste Canalul Mânecii.

Rațiu se întâlnise cu doamna Thatcher, îl dusese și pe Coposu la ea — imaginează-ți scena: deținutul de la Sighet în aceeași cameră cu Doamna de Fier.

Pe de altă parte, chipul lui Coposu: un greco-catolic care mergea cu aceeași evlavie la biserică ortodoxă sau catolică, un om în care credința nu era un decor, ci o structură portantă.

Din această întâlnire s-a născut o dreaptă foarte diferită de PNL și, mai ales, de variantele de civism care erau ventilate la Grupul de Dialog Social, unde — o să fiu direct — George Soros a încercat să elimine, și cred că a reușit, componenta națională și componenta creștină a dreptei românești.

Citiți și: alte reflecții, pe Substack