Regele Mihai și testamentul pentru Basarabia

Ce a ratat România în 1990

Vocea Libertății • Aprilie 2026

Lucian Crețu

Un dialog incisiv între Dan Dungaciu și Mihail Neamțu despre marea ocazie pierdută a României postdecembriste: refuzul monarhiei în anii ’90. De la testamentul șoptit al Regelui Mihai la Cimitirul ostașilor de la Țiganca până la eșecul de viziune strategică al elitelor politice de după 1989, cei doi trasează anatomia unei țări care a rămas fără identitate, fără aspirații și, în cele din urmă, fără relevanță pe scena lumii.

Dan Dungaciu: Când eram subsecretar de stat la Externe, însărcinat cu problema Basarabiei, am participat cu Regele Mihai la o vizită în Republica Moldova. Vizita era în gestiunea departamentului nostru.

Regele n-avea voie să meargă în Chișinău — eram pe vremea lui Voronin, regim extrem de dur. Românii n-aveau voie să poarte uniforme militare la eveniment. Regele a venit cu mașina, o conducea singur.

La un moment dat, la Cimitirul ostașilor români de la Țiganca, am rămas singuri: eu, ca demnitar al statului român, un diplomat de la Ambasada României și Majestatea Sa. Văzând că nu mai era nimeni în preajmă, Regele Mihai s-a întors către noi, discret, ne-a privit în ochi și ne-a spus un singur lucru: „Să nu cedați niciodată Basarabia!” — după care s-a îndepărtat, pentru că venea restul delegației.

Eu m-am uitat la diplomatul român, el s-a uitat la mine. Am fost uluiți, emoționați, stupefiați. Ne-am alăturat apoi grupului, buimaci, am mers mai departe, urmându-l pe Rege, cu vorbele Majestății Sale în minte.

Pentru mine, acela a fost adevăratul Testament al Regelui Mihai. Cu respectivul coleg diplomat de la Chișinău mai sunt în legătură. Ne mai amintim din când în când povestea aceea uluitoare.

Una peste alta: asta am ratat noi, monarhia în anii ’90. Nu am ratat un regim politic, ci am ratat o geografie simbolică. Am ratat startul României.

Mihail Neamțu: Ne amintim cu toții cum Regele Mihai a fost escortat de foștii securiști la aterizarea pe aeroportul Otopeni și blocat în drumul către București. A fost practic obligat să se repatrieze în Elveția de oamenii lui Ion Iliescu.

Regimul neocomunist chiar se temea de simbolul României Mari. Mai târziu, în primăvara lui 1992, Regele Mihai a apărut la balconul Hotelului Continental, oferind mulțimii urările sale pascale.

A fost salutat de peste un milion de români. Exista, pesemne, și posibilitatea ca Regele să se manifeste ca un veritabil Suveran și, totuși, n-a făcut-o. Se spune că și-ar fi dat cuvântul președintelui Iliescu și, ca orice Rege, s-a ținut de cuvânt.

Dan Dungaciu: Reinstaurarea monarhiei în România nu trebuia să fie o opțiune politică personală a elitelor de atunci, ci un instrument eficace, strategic, de a plasa țara pe o orbită unde trebuia să aterizeze firesc. Conceptul cheie este geografie simbolică.

„O țară care nu își înțelege propria istorie nu va ști să respecte nici istoria altora.”
— Antony Beevor

Nemții din RDG și-au asumat geografia simbolică a Germaniei occidentale — ei erau europeni pentru că erau germani. Polonia, Ungaria și Cehoslovacia au utilizat copios mitul Europei Centrale.

Statele baltice au reînnodat firul interbelic rupt de ocupația sovietică: Constituția Letoniei reintrodusă în vigoare a fost cea din 1922. Constituția Estoniei vorbea senin despre „dreptul imprescriptibil la autodeterminare al națiunii proclamat în 24 februarie 1918″. Cine a știut să răspundă la întrebarea „cine suntem noi?” — s-a salvat. Cine n-a știut să răspundă — a ratat.

România nu și-a asumat geografia simbolică adecvată. Elitele politice care au instaurat monarhia în secolul al XIX-lea aveau în minte proiectul național românesc. De asta România s-a numit România și nu „Dacia”, de aici accentul pe latinitate, de aici nevoia unui Rege acreditat european.

Așa a fost în 1860. Așa nu a mai fost în 1990. Diferența nu e de gusturi politice. E de viziune. E diferența dintre a fi om politic și om de stat.

Mihail Neamțu: Monarhia ar fi pus România pe harta țărilor frecventabile, civilizate.

Dan Dungaciu: Odată cu trecerea la Domnul a Regelui Mihai, povestea s-a închis oricum. Azi e instituție care nu-și asumă nimic. Îmi aduc aminte cu tristețe că, la inaugurarea statuii Reginei Maria de la Chișinău, din 27 martie 2025 — un eveniment remarcabil prin semnificații —, nu am văzut niciun reprezentant al Casei Regale din România. Pasămite, să nu deranjeze.

De Regele Mihai mă leagă însă povestea de la Țiganca. Mereu vie.

Dan Dungaciu: România are acum un PIB comparabil cu al Portugaliei. A depășit net statele din regiune. Și totuși e irelevantă. Când vecinii vor să facă ceva, se întreabă oare ce zice Bucureștiul?

Există vreo cancelarie occidentală în care să se pună problema: ce zice România? Aceasta e drama noastră. Nu lipsa de creștere economică. Lipsa de viziune strategică.

România este o societate fără aspirații, fără mize, fără visuri. A crescut, dar a crescut degeaba. Identitățile sunt precum cuiele: cu cât le bați mai puternic în cap, cu atât pătrund mai adânc. Oricât le-ar bloca instituțiile oficiale, aceste sentimente tot își vor face cumva loc în spațiul public. Singura întrebare e dacă înainte de asta mai rămâne cineva.

Întrebarea nu este dacă România poate. Întrebarea este dacă România vrea să știe cine este.

Fragment din „America lui Trump vs. Lumea lui Soros” de Dan Dungaciu și Mihail Neamțu.

Citiți și: alte reflecții, pe Substack