Requiem pentru Europa

Eseul unui contemporan care a apucat să vadă ruinele

Vocea Libertății • Aprilie 2026

Mihail Neamțu

Partea III

VI. Nostalgia ca instrument de luciditate

Cineva va spune: „Idealizezi trecutul.” Poate. Dar nu idealizez numerele. Rata de proprietate imobiliară în Germania anilor ’70 era incomparabil mai accesibilă decât azi. Salariul mediu britanic din anii ’60 cumpăra, ajustat la inflație, mai mult decât cel de astăzi. Familia franceză medie din Les Trente Glorieuses avea trei copii, casă și pensie garantată. Și duminica, mergea la biserică. Nu erau sfinți — dar trăiau într-un sistem care le respecta munca, le proteja viitorul și le oferea un orizont de sens.

Ce s-a schimbat? Nu clima, nu geografia. S-au schimbat prioritățile. S-a schimbat contractul social însuși — și, odată cu el, contractul spiritual. Elita transnațională care administrează astăzi Europa a decis că popoarele trebuie „educate”, nu ascultate, că suveranitatea e un anacronism, familia e o opțiune, identitatea e un construct, iar Dumnezeu e o ipoteză depășită.

Nostalgia mea nu e sentimentală. E analitică. Privesc ce funcționa și constat ce s-a stricat. Și constat, cu tristețea celui care a citit destulă istorie și destulă teologie ca să recunoască tiparele, că Europa nu traversează un declin natural. Traversează o apostazie. O lepădare deliberată de tot ceea ce a făcut-o mare: credința, familia, libertatea, meritul, frumusețea, adevărul.

Apostazia, spre deosebire de declinul economic, nu se vindecă cu reforme fiscale.

VII. Noi

Întrebarea finală nu e despre Germania, Franța sau Marea Britanie. Ele și-au făcut alegerea — sau, mai exact, alegerea a fost făcută în locul lor, de elite pe care nu le-au ales și pe care nu le mai pot controla.

Întrebarea e despre România. Despre noi. Despre un popor care n-a apucat să trăiască bine și căruia i se servește acum, drept model de urmat, exact rețeta care a distrus prosperitatea și sufletul Occidentului.

Avem un avantaj pe care ei nu-l mai au: bisericile noastre sunt încă pline. Duminica noastră e încă sfântă. Familiile noastre — chiar dacă sub presiune — încă fac copii. Iar tradiția noastră ortodoxă — cea care a supraviețuit fanariotismului, imperiilor, fascismului și comunismului — e încă vie. Nu ca în muzee — ca în inimi.

Nu știu dacă vom fi elevul cuminte care copiază fidel dezastrul, importând cu docilitate ideologia, fiscalitatea, cenzura și ingineria demografică și spirituală care au transformat cele trei mari puteri europene în mănunchi de simptome. Nu știu dacă vom fi excepția — poporul care a privit, a învățat și a refuzat.

Știu un singur lucru: alegerea nu va fi făcută de elite. Va fi făcută de oameni obișnuiți, în familii obișnuite, duminică de duminică, printr-un gest aparent nesemnificativ: să mergi sau să nu mergi la biserică. Să faci sau să nu faci copii. Să crezi sau să nu crezi că există ceva mai mare decât tine și decât salariul tău.

Eu am ales. Voi?

Citiți și: alte reflecții, pe Substack