Dimitrie Cantemir, principele filozof (I)

Redacția

I. Omul dintre imperii

Unele minți nu se formează în liniște ci sub presiunea exilului, a nesiguranței, a coliziunii dintre civilizații. Dimitrie Cantemir (1673–1723) a fost plămădit tocmai din acest aluat. Născut în principatul volatil al Moldovei, ținut ostatic la Constantinopol ca garanție politică și murind în slujba lui Petru cel Mare al Rusiei, el a traversat mai mult teritoriu intelectual și geopolitic în cincizeci de ani decât ar fi putut visa cei mai mulți dintre contemporanii săi.  

A fost, în același timp, principe moldovean, familiar al curții otomane, mareșal al armatei ruse, membru al Academiei de Științe din Berlin, compozitor de muzică clasică otomană, prim istoriograf serios al islamului, filosof al limbii române și romancier care a inventat ficțiunea politică alegorică în literatura română. Ce animă această amplitudine extraordinară nu este dilentantismul neliniștit, ci o foame disciplinată, metodică, înrădăcinată într-o sensibilitate religioasă profund conservatoare: dorința de a înțelege lumea pentru a o supraviețui, și de a o supraviețui pentru a sluji ceva mai mare decât sine.

A scrie serios despre Dimitrie Cantemir înseamnă a rezista în fața a două tentații simetrice: impulsul hagiografic care îl transformă în sfânt național român, și cel reductiv care îl reduce la un oportunist politic abil. N-a fost nici una, nici alta. A fost un om care a înțeles, cu o luciditate neobișnuită pentru epoca sa, că știința este singura formă de suveranitate pe care niciun sultan nu i-o poate confisca

II. Educația unui ostatic

I. Sacrificiul calculat al unui tată

Când Constantin Cantemir, om aspru, capabil din punct de vedere militar, a aranjat trimiterea fiului său mai tânăr, Dimitrie, la Constantinopol în 1688, drept garanție politică a loialității moldovenești față de Sublima Poartă, săvârșea un act în care cruzimea și inteligența strategică erau inseparabile. Dimitrie avea cincisprezece ani. Practica otomană de a reține fiii conducătorilor vasali ca „oaspeți” în cartierul Fanar era un mecanism de control politic, dar și, paradoxal, un mecanism de educație excepțională.

Ceea ce a urmat nu a fost o captivitate într-un sens convențional, ci ceva mult mai complex din punct de vedere psihologic: o formă de prizonierat intelectual aurit pe care Cantemir însuși îl va descrie mai târziu, cu ambivalența sa caracteristică, atât ca rană, cât și ca dar. A locuit preponderent în mijlocul elitei grecești fanariote, care ocupa o poziție cu totul particulară în societatea otomană: intelectuali creștini care slujeau Sultanul păstrându-și, cu o mândrie intensă și necesarmente discretă, propria moștenire culturală. Acolo, în bibliotecile și saloanele Fanarului, Cantemir a primit o educație pe care niciun principe moldovean nu o primise vreodată.

II. Fanarul ca universitate

Pentru Dimitrie Cantemir, Fanarul era o instituție: o rețea de cărturari, negustori, diplomați și clerici greci care se făcuseră indispensabili administrației otomane prin stăpânirea limbilor și prin disponibilitatea de a servi drept mediatori culturali.

Dintre mentorii săi, figura lui Ieremia Cacavelas se distinge cu deosebită pregnanță. Teolog și educator grec erudit, el a recunoscut în tânărul Dimitrie nu un simplu ostatic de administrat, ci un intelect cu receptivitate neobișnuită. Sub îndrumarea sa, Cantemir a studiat greaca, atât cea veche, cât și cea modernă, cu rigoarea unui viitor savant, nu cu lejeritatea unui principe. A citit Aristotel, Platon, Părinții Bisericii. A descoperit istoriografia bizantină. A căpătat ceea ce va deveni o convingere de-o viață: că tradiția intelectuală ortodoxă răsăriteană nu este o versiune diminuată a Occidentului latin, ci o civilizație paralelă, de adâncime egală și de virtute distinctă.

Acesta este primul punct de cotitură interioară, primul dintr-o serie: decizia lui Cantemir de a lua în serios tradiția intelectuală ortodoxă grecească nu doar ca identitate religioasă, ci ca cadru de gândire. Într-o epocă în care europenii răsăriteni educați se măsurau frecvent prin proximitatea față de cultura vest-europeană, investiția lui Cantemir în învățătura bizantină a constituit o formă de respect de sine civilizațional. Ea îl va face, mai târziu, capabil să scrie prima istorie occidentală serioasă a Imperiului Otoman.

III. Muzica otomană și disciplina formei

Implicarea lui Cantemir în muzica clasică otomană merită mai multă atenție biografică decât primește de obicei. În anii petrecuți la Constantinopol, a devenit un practician serios al tamburului cu gât lung aflat în centrul muzicii de curte otomane și a compus piese incluse ulterior în colecții muzicale otomane, unele interpretate și astăzi. A elaborat, totodată, un sistem de notație pentru muzica otomană, realizare intelectuală semnificativă: o metodă de a fixa o tradiție orală în formă scrisă, care presupunea deopotrivă măiestrie muzicală și gândire sistematică de teoretician.

Tamburul este un instrument care cere răbdare. sistemele ei complexe de acordaj și calitatea meditativă a sunetelor ei lungi, susținute, impun un soi de liniște disciplinată. Stăpânirea acestui instrument de către Cantemir, cultivată în timp ce trăia în situația precară a unui ostatic străin la o curte musulmană, ne spune ceva esențial despre constituția lui psihologică. Era capabil de concentrare contemplativă susținută chiar și în condiții de amenințare ambientală. Știa să despartă disciplina formală a învățării de turbulența emoțională a împrejurărilor. Această capacitate de a găsi în practica intelectuală sau artistică formală un refugiu ordonat față de haosul politic îi va marca opera sa savantă pentru tot restul vieții.

IV. Divanul și prima voce filosofică

În 1698, aflat încă la Constantinopol, Cantemir a finalizat „Divanul” sau „Gâlceava înțeleptului cu lumea”, prima sa operă filosofică majoră. Scrisă în română și în greacă, ea este un dialog între Lume și Înțelept, formă preluată din literatura filosofică bizantină, în care autorul se confruntă cu tensiunea dintre angajarea lumească și retragerea spirituală, dintre exigențele vieții politice și integritatea sufletului reflexiv.

„Divanul” constituie primul efort serios al lui Cantemir de a gândi o problemă care îl va preocupa mult timp: cum poate un om de principii să opereze în interiorul unui sistem politic corupt sau compromis fără a se lăsa corupt de el? Înțeleptul din dialog nu se retrage din lume ci învață să o gestioneze cu realism lucid, păstrând totodată o viață interioară pe care lumea n-o poate atinge.

Nu este cinism, ci ceva mult mai interesant: un realism filosofic conservator înrădăcinat în antropologia creștin-ortodoxă. Lumea este căzută; instituțiile sunt imperfecte; puterea este primejdioasă. Dar retragerea nu este răspunsul, deoarece lumea căzută conține în continuare ființe umane care au nevoie de cârmă, de dreptate și de conservarea culturii. Sarcina Înțeleptului este să rămână în lume refuzând să fie definit de ea. Să slujească fără a se preda.Scu

1710–1711: Tronul Moldovei și catastrofa de la Stănilești

I. Greutatea unei coroane purtate scurt

Domnia efectivă a lui Cantemir ca Principe al Moldovei a durat aproximativ treizeci de zile (de la preluarea puterii la sfârșitul anului 1710 până la înfrângerea catastrofală a otomanilor la bătălia de la Stănilești, în iulie 1711), după care a fugit alături de armata rusă în retragere a lui Petru cel Mare și nu s-a mai întors niciodată în Moldova. 

Și totuși, deciziile luate în această scurtă perioadă — în special alianța cu Petru cel Mare, formalizată prin Tratatul de la Luțk (din aprilie 1711) reprezintă unele dintre cele mai importante și mai intelectual serioase alegeri din viața sa. A le înțelege înseamnă să abandonăm narațiunea standard a greșelii de calcul politic și să cercetăm, în schimb, ce credea Cantemir că face și de ce o credea cu destulă tărie pentru a-și risca în numele ei întreg tronul.

II. Tratatul de la Luțk: convingere sau calcul?

Tratatul de la Luțk, prin care Cantemir a aliat oficial Moldova cu Rusia împotriva Imperiului Otoman, a fost analizat în primul rând ca decizie diplomatică și militară. Dar preambulul tratatului dezvăluie altceva: Cantemir a încadrat explicit alianța în termenii civilizației creștine, ai solidarității ortodoxe și ai eliberării popoarelor ortodoxe de sub stăpânirea musulmană. Aceasta nu era simplă retorică. Cantemir credea cu adevărat — și credința i se înrădăcinase din anii petrecuți la Constantinopol — că Imperiul Otoman era o civilizație aflată în declin ireversibil și că viitorul Europei răsăritene se afla în alinierea cu puterile creștine capabile să reziste expansiunii otomane.

Convingerea nu era naivă. Era, de fapt, una dintre cele mai serioase evaluări analitice ale puterii otomane pe care vreun observator european al epocii le-a formulat, și ea va fi în mare parte confirmată — pe un orizont mai lung decât anticipase Cantemir. Opera sa Incrementa atque decrementa aulae othomanicae, scrisă în latină și publicată postum în engleză în 1734–1735, rămâne o piatră de hotar a erudiției otomane tocmai pentru că a combinat cunoașterea din interior cu analiza structurală autentică. Cantemir n-a greșit în privința declinului otoman; a greșit doar în privința calendarului.

Acesta este al doilea mare punct de cotitură: momentul în care Cantemir și-a transformat anii de observație otomană într-o miză politică concretă — și a pierdut-o. Remarcabil nu este eșecul, ci ceea ce a făcut cu el. Nu s-a înăcrit, nu și-a retras analiza. A aprofundat-o, petrecând cei câțiva ani care i-au mai rămas producând dovezile savante pentru pozițiile pe care le susținuse cu întregul său capital politic.

III. Etica alianței pierdute

Există un tip aparte de curaj moral în susținerea unei poziții de principiu după ce aceasta a produs catastrofă personală. Cantemir a pierdut Moldova, și-a pierdut moșiile, și-a pierdut orice speranță realistă de a se mai întoarce să conducă. A trăit restul vieții în exil rus, dependent de patronajul lui Petru cel Mare. Și totuși, documentele — scrisorile sale, opera savantă ulterioară, conduita sa în serviciul rusesc — nu dezvăluie nicio retractare fundamentală, nicio revizuire plângăcioasă a angajamentelor anterioare.

A continuat să scrie despre Imperiul Otoman, despre istoria moldoveană, despre limba și cultura română, cu minuțiozitatea sistematică a unui om convins că aceste lucruri contează, indiferent dacă va beneficia personal de pe urma lor. Acesta este răspunsul caracteristic al intelectualului conservator la înfrângerea politică: nu abandonul principiului, ci retragerea în munca mai lungă a civilizației. Cantemir părea să fi înțeles — poate din lectura istoriei bizantine — că așezămintele politice sunt trecătoare, în timp ce realizările culturale și intelectuale durează. O domnie poate dura treizeci de zile; o lucrare savantă serioasă poate dura trei sute de ani.